In noul an bloggeristic...

...cu întârziere de o luna, e drept, încep şi eu prin a ura un an mai bun şi mai prosper tuturor celor care îşi mai ratacesc ochii şi pe aceasta pagină ponosită.
Incep cu întârziere zic, din mai multe motive. Unul singur însa a fost mai important si anume: in decembrie, in urma impactului cu crucişătorul Traian, cuirasatul meu de carton, Mircea, s-a dus la fund. Eh si de atunci am busola sparta si ochii minții arşi de ultraviolete.
Pe lângă toate astea, la insistențele unei prietene am descoperit facebook-ul (cam târziu ştiu şi penibil în acelaşi timp) şi m-am pierdut în quizz-uri.
Dar pentru că de multe ori gânduri şi trăiri nu-şi găsesc locul prin alte colţuri, am sa le înghesui pe aici şi anul ăsta. Mai des sper.
La bună vedere !

Din ciclul "de ce ţi-e frică păsărică ?! "

Tocmai când mă gândeam că după 25 de ani de realitate românească, nu am avut niciodată prilejul de a avea un dialog, constructiv, cu oamenii care veghează neîntrerupt la siguranţa cetăţeanului, visul era pe cale să se împlinească.
Într-o seară frumoasa de noiembrie, când ploaia şi-a luat liber un week-end, când orice militant conştiincios iese la lipit de afişe electorale iată-mă şi eu cu pensula în aracet şi cu afişul în dinţi, băteam de zor uliţa copilăriei mele.
La un moment dat, când mi-era lupta de clasă mai dragă, ce să vezi? MAŞINI, LUMINI, POLIŢIA FRATE !!!. Hopaa, zic, am rupt-o-n fericire. După salutul de rigoare şi prezentările aferente, eu şi camarazii mei (daaa eram însoţit, mai erau doi suspecţi cu mine) suntem poftiţi la secţie pentru discuţii amănunţite despre activităţile noastre, necuviincioase, vezi Doamne, la adresa preşedintelui statului.
Ei hai că asta-i bună, ne gândim. Fusese oare iubitul conducător în urbea lui Iorga, iar noi prea euforici după Festivalul Tuicii, îl trimisesem să deguste vinuri la origini, adică la el la Murfatlar? Neah, nici pomeneală ! Nu dragii mosului, nu ! Ci, în ţara în care în 1989 tinerii au murit pe baricade pentru dreptul la libertate şi drepturi civile, noi lipeam câteva afişe electorale (LEGALE!) care cereau explicaţii pentru promisiuni neîmplinite. Dar probabil câţiva cetăţeni responsabili, au sesizat "oamenii legii" că nişte huligani terfelesc presfânta imagine a Zeului Suprem.
Vă daţi sema că prima senzaţie a fost că se încarcă doar o şicanare de rutină, dar gluma s-a îngroşat când, timp de căteva ore, pe un ton serios (deşi nu se ştia exact conform cărei legi) ni s-a explicat că am săvârşit o contravenţie.
Drăguţ, acum chiar aveam ce povestii nepoţilor !
Ideea e domnilor competitori politici portocalii, că nu puteţi intimida 18 milioane de cetăţeni cu drept de vot, nu puteţi la nesfârşit să acoperiţi vocile care vă critică şi vă dezbracă de falsa strălucire a funcţiilor voastre efemere lasându-vă, în faţa oamenilor, în goliciunea caracterului vostru mitocănesc. Un glas înfundat noaptea se va auzi înmiit ziua.
Sunt sigur că va priviţi rar în oglindă. Ca să nu vedeţi imaginea feţelor voastre panicate. În privirea voastră injectată se citeşte, în respiraţia voastră sacadată se simte, în tremurul vocilor voastre sparte se aude: FRICA ! Dacă pierde el, picaţi toţi de la înălţimea culmii de tupeu pe care v-aţi cocoţat. Şi va fi zdrobitor.
Nu uitaţi un mic amănunt: oriunde în lumea - fie la Berlin, Kiev, Tbilisi, Belgrad, Chişinău sau Bucureşti - cei care au luptat pentru dreptul la liberă exprimare şi la democraţie s-au numit eroi, iar cei care le-au pus pumnul în gură s-au numit călăi !
Nicio funcţie nu e veşnică, nimeni nu e de neînlocuit !

P.S.: alte detalii în episodul următor.


Mariana Anghel - Veniti romani,sa cerem dreptul
Asculta mai multe audio Muzica

Aniversară

Parteneri la trafic (V)

Nimeni nu alege familia în care se naşte, copilăreşte şi se maturizează. Unii spun că ţine de hazard, alţii că e vorba de predestinare iar cei mai pioşi spun că e voia divinităţii. Care e adevărata explicaţie, sincer, nu ştiu. Ceea ce ştiu însa este că, indiferent de familia pe are o ai, pentru a fi un om fericit şi împlinit cu adevărat ai nevoie de prieteni.
Iar spre deosebire de familie, prietenii ţi-i alegi. Dintre vecini, dintre colegii de şcoală, dintre colegii de facultate, dintre cei de la servici sau pur şi simplu dintre cei pe care, la un moment sau altul în viaţa ta, îi întâlneşti şi îi simţi aproape de tine. Ei îţi umplu viaţa, sunt lângă tine când plângi sau când te bucuri, când familia e departe, când disperarea te cuprinde, când nebunia îţi bate la uşă, când fericirea te înaripează sau când deciziile te copleşesc.
Inevitabil din multitudinea amiciţiilor legate într-o viaţă unele se pierd. Fără îndoială ajungi să faci categorii în care îi incluzi pe cei cu care intri în contact. Cu siguranţă cei pe care îi poţi suna oricând, fără teama de a te lovi de un refuz, sunt puţini.
Dacă nu i-aş fi întâlnit pe Iordan, Luiza, Adina, Ruxi, Mihaela, Oana, Luca, Cristi, Florin, Dani, Cipri, Otilia, Diana, Dragos, Sorin, Ovidiu, Alice, Rareş aş fi fost mult mai sărac sentimental, mai lipsit de umanitate, mai singur. Iar singurătatea e cel mai mare duşman al încrederii în propriile forţe şi al speranţei într-o lume mai bună.
Deşi eram doar eu în maşina ce acum o cotea spre Ungheni - ocolind oraşul de unde SMURD-ul a plecat ca să salveze ţara - şimţeam că merg alături de mine toate clipele în care am trăit prietenia adevărată.
"Unu mai muncitoresc" în 2004. Petrecusem 3 zile de vis la Salard. Focuri de tabara, grătare, beţii şi pasărea colibri (singurul CD pe care nu-l uitasem la Mureş). Eram vreo 10, ce debordam de atâta tinereţe. Ne urcasem într-un personal plin ochi şi stăteam pe bagaje între vagoane. Mâncam pâine cu parizer şi treceam o sticlă de tanita şi una de vin din mână în mână. Niciunul nu mai avea voce, dar toţi cântam. Eu dădeam tonul - excursiile si taberele din copilarie mă transformaseră într-un mare amator de cântece de voie bună - "Mă duseeeeeeiiiii, da mă dusei să trec la Oooolllltt....... şi se porneau cu toţii. Parcă şi trenul călca pe şine în ritmul nostru, vagoanele ţinându-ne isonul.
Simţeam că se poate. Că viaţa asta merită. Că noi o vom dovedi. Râdeam. Cipri - miserupist - îşi tachina blonda, Dani - calm - pupa o sticla, eu - plin de mine - glumeam porcos, urlam din toţi rărunchii şi credeam că timpul nu va mai trece peste noi...
Un greier, pe post de detector, mă anunţa că băieţi buni plimbă un radar. Treceam de Recea.

Ieșirea din rond (IV)

Când prinzi aripi dar nu ai băut Red Bull, cânţi dar nu eşti suficient de beat, pluteşti deşi nu ai prizat nimic, e clar: eşti victima lui Cupidon. E şi ăsta un risc.
Dacă săgeata lui pleacă de pe malul Dâmboviţei şi te loveşte la 400 km distanţă riscul creşte exponenţial.
Odată inima străpunsă mii de viermişori se cuibăresc în ea şi îşi încep metamorfoza. Se hrănesc meticulos cu sentimentele tale. Mai întâi le rod - faza de dor. Apoi muşcă bucăţele mai mari - faza sms-uri/beep-uri/conversaţii dulci. Urmează smulgerea de hălci mari şi zemoase - faza gelozie/crize de personalitate. Iar când se satură de-a binelea - când se apropie clipa revederii - îşi rup coconul, îşi desfac aripile şi...să te ţi "flutureala naibii" în stomacul tău.
În dreapta mea se deschidea drumul spre gară, în stânga se înălţa etern cetatea. Speriate de efemeritate, amintirile căutau din nou să mă îmbie la oftare.
Trecuseră aproape 3 săptămâni de când nu ne văzusem. Nimeni nu dădea nicio şansă unei relaţii la distanţă, reînnodată după ani buni. Făcusem în sfârşit rost de ceva bănuţi şi acum rulam cu viteză de croazieră spre Sighişoara. Ne întâlneam aici fiindcă era la jumătatea drumului dintre noi. Era week-end-ul cu Paştele Catolic. Cameră am gasit numai la o pensiune lângă gară. Mai conta? Urma să ne strângem în braţe, să ne scăldăm în priviri dulci şi să ne pierdem în visare, nimic nu mai conta. Pentru 2 zile eram doar noi.
Şi Doamne ce zile au fost. După o noapte scurtă am pornit aiurea prin Cetate. Nu eram pentru prima data acolo, dar fiecare colţişor era nou, fiecare cărare părea neumblată şi fiecare chip zâmbitor. Am urcat în Turnul cu Ceas. Inimile ne ticăiau la unison. Deşi cuvintele erau de prisos, buzele simţeau nevoia de mişcare.
Un soare blând, primăvăratic, se odihnea pe două chipuri fericite.
Semnalizarea ţăcăne isteric. Părăsesc citadela ieşind din rond spre Târgu Mureş şi îmi privesc telefonul: "Message sent".

Precizare

Am si eu doi, trei cititori fideli şi i-am dezamăgit şi pe ei. Pentru asta îmi cer scuze. Am lipsit o vreme deoarece am fost reactivat în "lupta de clasa". Dar fiindcă lupta asta se ascute din ce în ce mai mult, am să încerc şi eu să îmi continui minunatele elucubrații. O să duc la bun sfârşit drumul amintirilor şi apoi ce-o mai fi om mai vedea !

Succesiune de curbe deosebit de periculoase (III)

Vine o vreme pentru fiecare când în balanţa unei decizii importante atârnă greu riscul. Unii preferă să joace la sigur. Întreaga viaţă aleg căile mai puţin periculoase şi se declară fericiţi cu ceea ce obţin. Pentru cei mai exteremişti dintre ei filosofia "rişti şi câştigi" se transformă chiar în "nu rişti nimic, nu pierzi nimic". E un punct de vedere nu?
Dar pentru cei care sunt decişi sa lovească potul cel mare, să ia de la viaţă cam tot ce le poate ea oferi, riscul devine un modus vivendi.
Pentru mine partea cea mai rea este că, fiind mult prea visător, mă las adesea furat de iluzia câştigului. Astfel că odată decis să ma arunc în arena cu lei deja mă văd învingător. Simt coroana de lauri pe cap. Caesarul zâmbindu-mi binevoitor. Publicul în delir. Orgoliul beat pulbere.
Rezultatul? Neglijez posibilitatea eşecului şi aproape uit ca aş putea sfîrși sfîșiat de nobilele jivine. Fapt care face ca atunci când prietenul meu turmentat muşcă din ţărână să fie al naibii de dureros.
Sigur, veți spune fie : "din greşeli se învaţă" sau chiar "ce nu te omoară te întăreşte". Poate. Dar la mine a mai avut două efecte secundare: 1. m-a făcut să-i accord eşecului mai multă atenţie (pozitiv cred) şi 2. mi-a cam tăiat pofta de luptă (negativ cred).
Pe măsură ce mă apropiam de cetatea Sighişoarei umbra trecutului apropiat părea să mă împresoare. Numai cu un an în urmă eu şi Poc, doi viteji, ne luam cu zmeul destin la trântă. Şi zi de vară până-n seară ne-am luptat să ajungem din inima Ardealului până la Năvodari, cu toată casa într-un Clio.
"Eu mă mut" îi spusesem. "Şi eu, nu mă duci tu până acasă, plătesc drumul şi asigur cazare la mare". Şi duşi am fost.
Lăsam în urmă studenţia, prietenii, beţiile, lacrimile şi bucuriile ultimilor 5 ani din viaţă. Pariam pe noi şi pe tinereţea noastră. Trebuie să ne descurcăm noi cumva - ne încurajam la Mol unde poposisem la o cafea.
Tot drumul am tocat încet, metodic fiecare zvon, fiecare bărfuliţă, fiecare întâmplare. Eu cântam de bucurie, ea se văita de rău (n.a: probabil conduc foarte prost). Simţeam că pot să fac orice şi că micul inconvenient cu relocarea va fi repde dat uitării în faţa unui job sigur, a unui început de carieră promiţător.
La capătul drumului vedeam nu numai valurile răcoritoare ale Pontului Euxin, ci resimţeam de-a dreptul bucuria tâmpă de mă arunca într-o mare de incertitudini, cu deplina siguranţă că voi pluti învingător.
Lăsam acum benzinăria în spate, după ce-i plătisem tributul cuvenit. Un indicator îmi arăta durmul spre inima cetăţii şi altul mă îndreapta spre Târgu Mureş şi spre Gară.