11 feb. 2009

Memento mori !

Sunt clipe in care omul se loveşte brutal de micimea fiinţei sale. Şi atunci parcă trezit din beţie incepe un dilaog interior, o căuatare a sinelui care să-l repună pe cursul unei vieţi plină de realizări iluzorii. Această frămâtare internă nu de puţine ori împinge raţionalul la limitele sale cu misticul şi zămisleşte din nou speranţa. Divinitatea pare mai aproape, mai uşor de cuprins, mai dornică să-ţi ofere iertare şi alinare.
Aceste clipe sunt profund intime. Un astfel de moment de maximă încordare interioară îl reprezintă confruntarea cu moartea. Pierderea unei persoane apropiate te face să conştientizezi din nou - pentru scurt timp ce-i drept, fiindcă societatea capitalistă navăleşte apoi peste tine - că şi tu eşti muritor, că şi ţie ţi se poate întâmpla.
O tragedie s-a produs zilele trecute. Una din miile de tragedii care se produc în fiecare zi. Un tânăr a murit înjughiat. Dar pentru ca tânărul era un sportiv cunoscut, egoismul morbid şi setea funebră de audienţă au început să comercializeze din nou suferinţa unei familii şi durerea unui tată.
Mass media - profund afectată şi alarmată, cetăţenii - regretă cele întâmplate, autorităţile - dau asigurări de rezolvare a cazului, noi cu toţii - NIŞTE IPOCRIŢI. Dacă ne-ar păsa cu adevărat astfel de momente ar fi mult, mult mai rare.