14 iul. 2009

Intersecţii (II)

Decizii. Întreaga viaţă e un set de decizii. În copilărie le iau alţii pentru noi, dar pe măsură ce înaintăm în vârstă se înmulţesc şi apasă tot mai greu pe umerii fiecăruia. Ne sunt pasate de părinţi uneori gradat, alteori în mod brutal şi începem să conştientizăm puterea lor. Încă din adolescenţă deciziile capătă o conotaţie profetică, pe baza lor se creionează diferite căi care urmate sau nu vor fi determinante pentru evoluţia restului vieţii şi implicit pentru împlinirea noastră ca adulţi: "Ce liceu să aleg? Ce profil urmez?Dau la facultate?Unde?Muncă din prima sau viaţă de student?Carieră mai întâi sau familie înainte de 30 de ani?Imi dau demisia sau mai îndur umilințe cu gândul la un viitor mai bun?Rămân în ţară sau plec?Viaţă de huzur sau cumpătare?"
O decizie corectă cu rezultat pozitiv nu înseamnă decât înscrierea pe un drum aparent mai lin în care următorele decizii poate vor fi mai uşor de luat. O decizie greşită cu rezultat negativ atrage regrete şi învinovăţiri şi cere tărie de caracter. Ambele înseamna însă experienţă de viaţă iar pe baza acestei experienţe, ce credeţi? Da aţi ghicit, pe baza experienţei ne vor creşte din nou aripi de încredere şi vom lua bineînţeles alte şi alte decizii. Iată un alt cerc vicios nu-i aşa?
Revenind. Căutam drumul spre Târgu Mureş. Mă zgâiam ca de obicei pe stâlpii cu indicatoare (Cristina pierzându-şi răbdarea amuţise - e doar un GPS cu atitudine, staţi liniştiţi). Mă încurcam în intersecţii.Mă mai pierdusem în Braşov şi în trecut deşi treceam aproape lunar prin zonă. Eram ezitant. Mă impacientam, nu urmăream indicatorul şi pac, viram la dreapta ori prea devreme ori prea târziu. Suduiam, căutam un loc potrivit unde să întorc şi într-un final mă înscriam pe ruta potrivită. De data asta însă am reuşit din prima încercare. La ieşire am oprit să alimentez (e un mic ritual al meu, aici la una din bezinăriile de pe dreapta oprisem prima dată când am pornit pe drumul ăsta ca şofer).
Şoseaua era liberă, vreme era bună, puteam să o calc. Începusem să intru totuşi cam tare în virajele din apropiere de Rupea şi partenerii mei de drum se treziră zdruncinați.
Ploua torenţial. Abia îmi luasem carnetul. Lămâile zâmbeau exclamator din luneta şi parbrizul Solenzei mele. Pic zăcea pe bancheta din spate. Deşi atingeam maxim 90 la drum drept iar în viraje intram ca melcul îi era rău doar la gândul ca o să-i fie rău în maşină. Bunicul în dreapta îmi repeta "Vremea e şchimbătoare, din 12 în 12 km se şchimbă". Era trecut bine de 60 de ani, fusese şofer de tir. Însoţea "băieţelul, că nu ştie drumu' mititelu' " şi se întorcea acasă cu trenul de unul singur.
Îmi transpiraseră mâinile pe volan. Ştergătoarele scârţâiau agasant. Geamurile se abureau in continuu şi nu înţelegeam exact de ce. Pierdusem semnalul radio. Un tir intra prea tare in curbă
. Inima căta să-mi iasă din piept "Ce mă fac?". "Uşurel tată, uşurel, că acu' ajungem" venea alinarea. "Andrei..." se auzi din spate, dau să mă uit. Dintr-o dată maşina tremură. Volanul trage uşor stânga.... zang, zang, zang, zang....sar ca ars "HIIII ce-a fost asta???" - călcasem pentru prima dată linia continuă zimţată.
Pic se freca pe mâini. "Ţi-e rău?". "Ehh..." răspundea şi molfăia un măr.
Tresar. Boney M încep să cânte de undeva de sub mine. Iar mă aşezasem pe telefon. Tata. Uitasem să-l sun din Braşov.






Vive la France !


14 iulie 1789
Căderea Bastiliei, începutul Revoluţie Franceze.
Vive la Republique !












13 iul. 2009

Drumul amintirilor (I)

Rareori îţi dai seama de adevărata valoare a unui lucru cât timp acesta nu îţi lipsește.
Ştiu că sună banal, sec, pseudo-filosofic şi degradat de uzual. Nu contează! Atât timp cât este perfect adevărată şi intim rezonantă această afirmaţie poate fi folosită fără ezitare, fie şi numai într-un dialog cu tine însuţi. Este poate primul gând legat pe care îl mai ai în momentul în care realizezi că a fost pus punctul final (unui capitol din viaţă, unei relaţie, unei stări de fapt etc.) şi simţi cum mii de ace îţi împung retina în acelaşi timp în care miliarde de furnicuţe îţi invadează subit tot trupul.
Nu de puţine ori mi-am repetat sintagama sus aminitită şi tot de-atâtea ori am uitat-o, căzând mereu pradă iluziei eternităţii.
De curând am dat curs unei invitaţii la o nuntă. Un bun prieten, un camarad adevărat s-a hotărât să-şi pună capăt "fecioriei" şi m-a invitat să cinstim pentru asta. Aşadar într-o vineri, după o noapte "licenţioasă" cu prietena mea (în sensul că am ajutat-o să-şi pună diacriticele la lucrarea de licenţă), un pic buimac, m-am urcat la volan şi am pornit din Bucureşti spre locul fericitului eveniment.
Ştiam drumul perfect. Îl străbătusem în fiecare sezon, cu maşina sau cu trenul, singur sau însoţit, fie noaptea, fie ziua, pe ploaie sau pe ceaţă, pe ninsoare sau pe polei, pe arşiţă sau pe vreme numai bună de călătorit. Afară poate de vreun eveniment rutier nimic nu avea să ma surprindă, sau cel puţin aşa credeam. Însă odată ce am trecut de Ploieşti o avalanşă de amintiri s-au înghesuit pe scaunul din dreapta mea. Mai vechi sau mai noi erau toate decise să mă însoţească până la destinaţie.
Eram din nou în Gara de Vest. Aşteptam acceleratul de 8 fără. Era frig şi eram cu Pic şi cu parinţii noştri. Lângă noi câteva genţi buhăite stăteau să crape. Haine, ouă, sniţele, cozonaci, încălţări, vin, ciorbiţă şi multe alte bunătăţi pe care două mâini grijulii le pregătiseră "pentru copilaşi că tare departe pleacă săracii." Desi ajungeam întotdeauna la limită în gară de fiecare dată priveam cu disperare şinele "uff...nu mai vine odată". Şi venea. Trosnind şi păcănind din toate încheieturile, evident oprea mai departe de noi şi dăi şi fugi "ăla e vagonu' doi? la doi avem nu?". Urcam transpiraţi gata. Cu biletul în mâna ne zbăteam să ajungem la compartimentul nostru. În spate, tata aducea preţioasele bagaje. Pupături. "Drum bun, să ne sunaţi când ajungeţi". Zâmbete jumătate vesele la noi, jumătate triste la ei. "Hai ca ramâi în tren, ne auzim!". Dadeam bună dimineaţa, aşezam genţile şi ma înţelegeam din priviri cu Pic "povestim pe la Braşov". Trenul pleca şi noi cădeam seceraţi de o dulce toropeală.
"BIIIIIIIIIPPPPP" mă sună un cretin, mă încadrasem greşit şi i-am tăiat faţa în rond (deci nu era el cretinu' !). Treceam deja de gara din Braşov şi căutam ieşirea spre Târgu Mureş.


8 iul. 2009

Despre frustrari si alte metehne in secolul 21

Ahh daa cred ca nu v-am spus pana acum de prietenii mei Pic şi Poc. (Ba exista au si blog ). Ei sunt una dintre puţinele legaturi pe care le mai am cu copilaria. Asa se face ca ori de cate ori ma simt pus la pamant de propria-mi incapacitate da a-mi gestiona viata, ma duc si ma plang cand la unul cand la altul (depinde care e de servici la plans pe umeri).
Si ei isi plang de mila unul altuia, ba chiar imi plang si mie de mila, impreuna formam un cerc plangacios. Nu de mult Pic, intr-un moment de mare cutezanta, si-a luat frsutrarile in dinti si... ce sa vezi si-a construit propriul spatiu virtual de etalat idei, enumerat frustrari, scuipat politicieni si alte chestii obisnuite in blogosfera. Bravo Pic, da-le la glezne !!!
Astazi insa s-a petrecut un lucru ciudat. Pic si Poc s-au certat. Incredibil, stiu. Trist chiar. Am plans toti 3 bineinteles. Mai ales ca Poc ne-a servit (argumentat) o portie de maturitate.
Viata ar fi lipsita de culoare fara prietenii mei, de aceea am sa încerc sa vi-i prezint, pe rand, pe toti pentru a le face dovada profundului meu respect. Ramane ca voi sa stabiliti legatura lor cu viata reala.
Va urma.