20 apr. 2011

Un moment de reflectie...

Cămara Ta, Mântuitorul meu, o văd împodobită şi îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa. Luminează-mi haina sufletului meu, dătătorule de Lumină şi mă mântuieşte!


17 apr. 2011

When in Rome...

Demult, demult, tare demult, pe când dulcele şi amarul se împleteau într-o poveste cu final premeditat, doi tinerei visau să îmblânzească lumea. El lumea întreagă, ea lumea ei !

Dar fiindcă lumea aceasta prea multe feste le juca, într-o primăvară întârziată s-au hotărât să meargă acolo unde a început istoria.

Atunci zeul Vulcan gelos, vrăjit fiind de mrejele copilei, împroşcă cerurile cu nouri grei de cenuşă. Însă Fortuna, şireată zeiţă ce din copilărie îl tot amăgea pe junele nostru, de astă dată suflă un vânt de bun augur care-i purtă, pe ariplie unui vultur de oţel, tocmai în locul unde timpul dormea adânc între 7 coline.

El trăia un vis pe care nu-l visase, ea visa un trai pe care nu-l trăise !

Totuşi la pas porniră prin Cetate. La scaunul Sfântului Petru au mers întâi, să simtă binecuvântarea artelor. Din vârful domului şi-au eliberat oftatul şi au coborât spre Colosseum.

Ochii lui râdeau a dragoste şi îi căutau privirile pentru a-i împărtăşi minunea, ferestrele sufletului ei ţineau storurile trase pentru a-i ascunde taina unor neguri.

Printre ruine şi columne gustau cu nesaţ un gelato. S-au odihnit apoi pe „altarul patriei”, de unde au privit fascinaţi cum eternitatea, cu iz de expresso, se odihnea la picioarele lor. Dorinţe cântărite în cenţi i-au purtat mai departe, către fântâna minunată. El şi-a dorit...„pe ea acum şi pururea”, ea şi-a dorit...„să-şi poată dori cu-adevărat ceva”!

Florile i-au copleşit pe treptele spaniole, iar pizza în piaţa Navona le-a răsfăţat pofta de mâncare. Luminile strălucitoare de pe Via Corso le ispiteau portofelele, dar farmecul unei plimbări pe malul Tibrului mai tare i-a atras pe străduţele întortocheate. Pe-aici pe undeva răpiţi de-o intimă măsuţă, pus-au capăt evadării. Ea şi-a odihnit trandafirii în glastra de lângă lumânarea pâlpâind şi amândoi şi-au cufundat amarul în două pahare generoase, umplute cu licoarea roşie a dulcei uitări.

Între timp Vulcan şi Fortuna s-au războit făr de răgaz, ca-ntotdeauna ea fiind învingătoare. Astfel după trei zile de mângâieri în trecut, pe malul Dâmboviţei viitorul i-a lovit din plin, la prima oră a dimineţii.

In el ardea cu vâlvătaie speranţa, pe ea o mistuia mocnit incertitudinea !


P.S: ....do as the Romans do !


14 apr. 2011

Dreptul de a spune "NU" !

Tare, răspicat şi cu pumnul ridicat !

Ne-am câştigat acest drept cu ani în urmă prin sângele celor care au avut curajul să-şi pună viaţa gaj pentru ca urmaşii lor să trăiască într-o ţară liberă. Liberă de orice biruri externe (1877) unită şi puternică (1918) capabilă să gândească fără îngrădiri şi să spună ceea ce gândeşte fără teama de represalii (1989).

Ce facem noi astăzi? Cum alegem noi să le lăsăm această ţară fiilor şi nepoţilor noştri ? Nu avem dreptul de a nesocoti jertfele tinerilor din decembrie ’89, nu avem de ce să acceptăm fără nicio reacţie tot ceea ce un guvern (de orice culoare ar fi el) ne livrează. În vechile democraţii vest europene spiritul solidarităţii civice este unul bine dezvoltat şi se manifestă puternic, ori de câte ori drepturile şi libertăţile perene ale cetăţenilor, sunt puse în pericol de stăpânirile vremelnice.

Sigur nu trebuie să devenim un vulcan social sau să ne lăsam manipulaţi de diverşi purtători de mesaje din mass-media şi să reacţionăm virulent la fiecare tentativă de reformă. Însă atunci când constatăm că dialogul social este defectuos şi vocea noastră nu mai este ascultată de cei legitimaţi de popor, să guverneze pentru popor, lipsa de reacţie poate fi echivalentă cu încuviinţarea unor acte cu caracter anti-democratic.

Pasivitatea, individualismul, apatia, lipsa de informare corectă asupra „problemelor cetăţii” sunt cele care ar trebui să ne fie de fiecare dată răspunsurile la întrebarea „de ce criza nu se mai termină odată şi la noi?”. Nu trebuie să ne lăsăm intimidaţi de niciun fel de „serviciu” şi de niciun ales, fie el local sau naţional atunci când avem ceva de spus.

După cum ştim democraţia este sistemul în care majoritatea decide, însă nu prin suprimarea minorităţii şi nici în detrimentul acesteia. Cu siguranţă este un sistem perfectibil, aşa cum spunea si marele om politic britanc Winston Churchill: "Democraţia este un sistem politic prost, cel mai bun, însă, dintre cele pe care omenirea le-a inventat până acum", însă în niciun caz nu este un sistem la care sa renunţăm indiferent cât de costisitor ne pare a fi pe termen scurt. Istoria României de după 1947 ne-a demonstrat că pe termen lung consecinţele renunţării la un regim democratic sunt dezastruoase.

Noi cu toţii alcătuim statul şi este dreptul nostru să cerem un sistem de educaţie mai bun, un sistem de sănătate eficient, echitate şi dreptate socială. Este dreptul nostru să spunem „NU” sărăciei, lipsei de respect, incompetenţei şi jafului din avutul public.

De aceea înainte de a învinui pe cineva pentru felul în care suntem guvernaţi ar trebui să ne întrebăm pe noi înşine: de câte ori ne-am „obosit” să mergem la vot, de câte ori ne-am informat asupra tururor opţiunilor înainte de a merge la vot sau de câte ori am avut curajul să protestăm alături de o categorie profesională atunci când drepturile acesteia i-au fost ştirbite ?

Închei prin a face apel la rememorarea cuvintelor lui Martin Nimoeller, un pastor protestant, iniţial susţinător al regimului nazist: “În Germania, au venit mai întâi să-i ridice pe comunişti şi nu am luat atitudine, pentru că nu eram comunist. Apoi au venit după evrei şi nu am luat atitudine, pentru că nu eram evreu. Apoi au venit dupa membrii de sindicat şi nu am luat atitudine, pentru că nu eram membru în niciun sindicat. Apoi au venit după catolici şi nu am luat atitudine, pentru că eram protestant. Apoi au venit după mine, dar, în acel moment, nu mai rămăsese nimeni care să ia atitudine pentru mine”