30 aug. 2012

Senin de August...


In frumusețea și naivitatea sa neamul românesc pare a fi un copil care refuză parcă să crească, ignoră mediul ostil în care trăiește și umblă bezmetic după o gâscă de aur ce-l fascinează. 

Au venit unii cu o gâscă portocalie in 2004, era orbitoare, sublimă și a fost imediat adoptată. Prin 2008 deși ii mai pălise culoarea fiindcă era mânată cu măestrie de un ardelean „mic dar iscusit” a fost  mai departe tolerată. În 2009 gâsca slăbise, nu mai avea pene, ba mai mușcase și un copil de nas la un miting pe la Ploiești de-i crescuse un pixel mai albastru pe ochi. Într-un cuvânt era cam urâtă, dar domnule, ziceau românii, hăhăie așa de frumos că trebuie să o mai ținem un pic în brațe, măcare pentru divertisment. 

 Între timp prin Grecia, Spania, Italia, Franța și alte surori din stolul european, nemții dinamitau economiile. Prinzând cu coada ochiului copilul carpato-danubiano-pontic alergând idilic pe lângă drumul spre redresarea economică, frau Merkel l-a avertizat că e pe arătură și l-a băgat la regim. In 2012 gâsca s-a înverzit de tot de la atâta regim, micul ardelean s-a impiedicat, ungureanul s-a rostogolit și hăhăiala părea că a pălit în fața strigătelor de la -20 de grade din Piața Universității, copilul părea că vrea să iasă la liman chiar trecând prin apa tulbure. 

Deși vara e atât de cald, iulie atât de în concediu și Augustin Zăgrean atât de senin frumosul, inocentul, pașnicul și jucăușul popor s-a năvălit să-și caute salvarea trecând apele învolburate ale crizei economice peste qvorumul întins de CCR.  Dar surpiza anunțată  era că gâștele în robe purpurii pavaseră deja drumul cu dinamită. 

Și-acum ce ? am putea spune. Și-acum la fel ca in nuvela lui D.R. Popescu privim din aer, într-un zbor fatidic, un cer tot mai senin și albastru ca un tricou Lacoste intr-un garaj anost.     

27 feb. 2012

Amurgul ideologiilor

La sfârşitul secolului XIX Nietzsche proclama că Dumnezeu a murit, în cea de-a doua jumătate a secolului trecut lui Andre Berger cunoscut şi ca Malraux i s-au atribuit cuvintele: “Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc.” În apărarea sa autorul, într-unul din dialogurile sale neagă acest lucru, însă face o afirmaţie cu mult mai interesantă în opinia mea : „Mi-au pus în gură: secolul XXI va fi religios. O profeţie ridicolă; cred în schimb că dacă umanitatea secolului viitor nu găseşte nicăieri un model exemplar de om, va fi rău.” ( Malraux într-un dialog cu Max Torrès, publicată în Hôtes de passage, 1975, cap. 3.)

Trăim astăzi din plin profeticul secol XXI şi constatăm – atunci când timpul ne-o permite prinşii fiind zilnic între job, familie,TV,fotbal, politică şi cancan-uri mondene – că lumea pare a fi întorsă cu susul în jos. Părem “şocaţi” (maximum 5 minute) atunci când cele mai “groznice” ştiri cu şi despre minori, abuzuri, crime, jafuri sau dezmaţul din instituţiile de educaţie şi cultură ne izbesc violent retina şi timpanul. Exclamăm un “Doamne fereşte” îngrijoraţi (cei mai pioşi execută tacticos chiar şi o cruce) şi apoi extrem de îngrijoraţi … ne întorcem la fotbal de clasă, politică de maidan şi cancan-uri mondene.

Cum să găsim într-un astfel de climat “modelul exemplar de om” când nu numai că am renunţat să îl mai căutam, ci chiar am ajuns să îl considerăm inutil, decrepit şi total nepotrivit pentru vremurile în care “şcoala vieţii” e tot ce contează pentru orice “prietenash” care vrea şi el ca “tot omul” sa se îmbogăţească peste noapte printru-un “tun”, să aibă şi el BMW-ul lui şi accesoriul botox-at, siliconat şi “Louis-Vouiton”-at în dreapta sa, pe care evident îl iubeşste enorm pe facebook.

Peste toate acestea ne-am mai trezit şi cu o criză economică, devenită una finaciară, transformată într-una politică şi apoi acutizată într-una socială. Ei şi ce vom spune, lumea a mai trecut prin crize şi a supravieţuit. Just, dar îngrijorătoare este, în opinia mea, suprapunerea de această dată a crizelor enumerate peste o profundă criză morală, o criză a condiţiei umane însăşi. Valorile care au creat orânduirea socială de până acum sunt puternic zdruncinate, reperele morale aprig contestate iar religiile (de orice natură) aproape abandonate sau împinse către fanatism extrem.

Aş putea presupune astfel că oamenii astăzi nu mai cred. Dacă nu mai cred înseamnă că nu mai speră, sau cel puţin că orizontul speranţelor lor a devenit unul foarte limitat. Iar dacă nu mai speră atunci singurul lucru care are valoare este prezentul. Şi pentru a te înfrupta din prezent tot ceea ce contează este factorul material, tangibil, palpabil care poate oferi oricui o viaţă opulentă - BANUL.

În acestă ramă socio-morală este cuprins totodată şi tabloul în care politicul şi administraţia sunt reprezentate. Dacă prin administraţie înţelegem “organizarea executării şi executarea în concret a legii” iar prin politic liantul dintre poporul suveran şi cei desemnaţi să îl reprezinte, să legifereze şi să administreze atunci ne punem întrebarea: cum guverenezi poporul suveran a cărui singură valoare este una mercantilă ? şi mai departe: despre ce fel de doctrină, despre ce fel de ideologie mai poţi discuta în prezent cu cei care “nu vor decât” să audă foşnetul de euro în propriul buzunar ?

Răspunsul cred că îl obţinem în fiecare zi privind la ce se întâmplă pe scena politică mondială: disoluţia suveranităţii statelor, supraestimarea capacităţii exclusive sferei private de a ne oferi un trai mai bun, concentrarea tot mai vădită a puterii în mâinile unor lideri “mesianici”, manipularea surselor media, dezumanizarea cetăţeanului prin consumerism, restrângerea libertăţilor individuale şi cred că în final dispariţia democraţiei aşa cum am învăţat-o noi pana acum.

Deci rămânem spectatori în primul rând al teatrului vieţii sau putem renunţa o clipă la fotbalul de clasă, politica de maidan şi cancan-urile mondene concentrându-ne atenţia către familie, solidaritate, libertate, echitate şi toate valorile perene care ne-ar putea aduce umanitatea şi demnitatea înapoi ?

Vocea regăsită

Am spus la un moment dat chiar chiar aici ca este dreptul nostru cetatenesc de a spune NU, tare răspicat si cu pumnul ridicat, oricărui lucru care contravine propriilor noastre convingeri. Manifestam atunci o anumita apatie şi neîncredere faţă de posibilitatea ca noi ca şi popor sa ne regăsim această voce civică. Iată însă că România, aşa cum ştim, este mereu surprinzătoare.

Politicul şi administraţia se află într-o interdependenţă evidentă pentru oricine fie el cercetător în domeniu, politician sau simplu cetăţean. Forţa cu care însă acestea se impun în viaţa noastră de zi cu zi este dată în mod cert de legitimitate, adica de recunoaşterea majorităţii cetăţenilor a dreptului unei forţe politice de a guverna. Parafrazându-l pe Thomas Jefferson putem spune ca oamenii nu ar trebui să se teamă de guvernele lor, ci guvernele ar trebui să se teamă de cetăţeni, în acest mod s-ar păstra neîntinat echilibrul democratic între puterile statului.

Ce se întâmplă însă când conexiunile cu vocea poporului sunt retezate, când prinşi în Olimpul guvernării cei aleşi îi uită pe alegători ? Cred că în acest caz oamenii se întorc instinctual în agora, în forum, în piaţa mare sau oricum alegem să-i spunem. Democraţia a pornit de acolo la fel şi libertatea cuvântului, iar atunci când nici politicul, nici sindicatele nici organizaţiile non guvernamentale nu mai sunt considerate drept purtatoare sincere ale mesajului celor multi, atunci vocea lor prinde curajul de a-şi striga of-ul în acest loc.

Ne întrebăm poate fiecare de ce în România lui 2012 avem nelinişte socială. De ce noi, cei care purtăm resemnarea miortitică în suflet, ne-am trezit astăzi că aveam atâtea de spus şi totuşi am tăcut? Cine câştigă sau ce se câştigă din toată această reverie în mijloc de iarnă blândă?

Cred că cel mai mare câştig îl avem noi cetăţenii, redescoperind faptul că avem dreptul să vorbim liber, să cerem fără nicio teamă ca demnitatea, umanitate, dreptul la o viaţă decentă să ne fie respectate. Sigur pentru noi pare ceva exotic să ajungem să cerem astfel de lucruri, însă în statele cu democraţii consolidate societatea civilă este în permanenţă pulsantă, reactivă, prin simplii cetăţeni, la orice tentativă de deturnare a drepturilor şi libertăţilor câştigate.

Această ieşire din ignoranţă este, în opinia mea, un prim semn că trecerea acelor profetici 20 de ani necesari pentru construcţia democraţiei nu a rămas fără ecou în idilicul spaţiu dintre Carpaţi, Danubiu şi Marea Neagră. În timp nădăjduiesc ca păguboasa zicală “capul plecat sabia nu-l taie !” să se transforme în piepturile noastre în “decât să traiesc în genunchi mai bine mor în picioare.”