Dialoguri interioare...

Ce-avem noi aici ?

2011-09-13T08:49:00.001+03:00

HRISTOS A ÎNVIAT !

2011-04-24T10:17:00.001+03:00

Un moment de reflectie...

2011-04-20T09:14:00.002+03:00

Cămara Ta, Mântuitorul meu, o văd împodobită şi îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa. Luminează-mi haina sufletului meu, dătătorule de Lumină şi mă mântuieşte!

When in Rome...

2011-04-17T16:58:00.003+03:00

Demult, demult, tare demult, pe când dulcele şi amarul se împleteau într-o poveste cu final premeditat, doi tinerei visau să îmblânzească lumea. El lumea întreagă, ea lumea ei !

Dar fiindcă lumea aceasta prea multe feste le juca, într-o primăvară întârziată s-au hotărât să meargă acolo unde a început istoria.

Atunci zeul Vulcan gelos, vrăjit fiind de mrejele copilei, împroşcă cerurile cu nouri grei de cenuşă. Însă Fortuna, şireată zeiţă ce din copilărie îl tot amăgea pe junele nostru, de astă dată suflă un vânt de bun augur care-i purtă, pe ariplie unui vultur de oţel, tocmai în locul unde timpul dormea adânc între 7 coline.

El trăia un vis pe care nu-l visase, ea visa un trai pe care nu-l trăise !

Totuşi la pas porniră prin Cetate. La scaunul Sfântului Petru au mers întâi, să simtă binecuvântarea artelor. Din vârful domului şi-au eliberat oftatul şi au coborât spre Colosseum.

Ochii lui râdeau a dragoste şi îi căutau privirile pentru a-i împărtăşi minunea, ferestrele sufletului ei ţineau storurile trase pentru a-i ascunde taina unor neguri.

Printre ruine şi columne gustau cu nesaţ un gelato. S-au odihnit apoi pe „altarul patriei”, de unde au privit fascinaţi cum eternitatea, cu iz de expresso, se odihnea la picioarele lor. Dorinţe cântărite în cenţi i-au purtat mai departe, către fântâna minunată. El şi-a dorit...„pe ea acum şi pururea”, ea şi-a dorit...„să-şi poată dori cu-adevărat ceva”!

Florile i-au copleşit pe treptele spaniole, iar pizza în piaţa Navona le-a răsfăţat pofta de mâncare. Luminile strălucitoare de pe Via Corso le ispiteau portofelele, dar farmecul unei plimbări pe malul Tibrului mai tare i-a atras pe străduţele întortocheate. Pe-aici pe undeva răpiţi de-o intimă măsuţă, pus-au capăt evadării. Ea şi-a odihnit trandafirii în glastra de lângă lumânarea pâlpâind şi amândoi şi-au cufundat amarul în două pahare generoase, umplute cu licoarea roşie a dulcei uitări.

Între timp Vulcan şi Fortuna s-au războit făr de răgaz, ca-ntotdeauna ea fiind învingătoare. Astfel după trei zile de mângâieri în trecut, pe malul Dâmboviţei viitorul i-a lovit din plin, la prima oră a dimineţii.

In el ardea cu vâlvătaie speranţa, pe ea o mistuia mocnit incertitudinea !

P.S: ....do as the Romans do !

Dreptul de a spune "NU" !

2011-04-14T15:04:00.005+03:00

Tare, răspicat şi cu pumnul ridicat !

Ne-am câştigat acest drept cu ani în urmă prin sângele celor care au avut curajul să-şi pună viaţa gaj pentru ca urmaşii lor să trăiască într-o ţară liberă. Liberă de orice biruri externe (1877) unită şi puternică (1918) capabilă să gândească fără îngrădiri şi să spună ceea ce gândeşte fără teama de represalii (1989).

Ce facem noi astăzi? Cum alegem noi să le lăsăm această ţară fiilor şi nepoţilor noştri ? Nu avem dreptul de a nesocoti jertfele tinerilor din decembrie ’89, nu avem de ce să acceptăm fără nicio reacţie tot ceea ce un guvern (de orice culoare ar fi el) ne livrează. În vechile democraţii vest europene spiritul solidarităţii civice este unul bine dezvoltat şi se manifestă puternic, ori de câte ori drepturile şi libertăţile perene ale cetăţenilor, sunt puse în pericol de stăpânirile vremelnice.

Sigur nu trebuie să devenim un vulcan social sau să ne lăsam manipulaţi de diverşi purtători de mesaje din mass-media şi să reacţionăm virulent la fiecare tentativă de reformă. Însă atunci când constatăm că dialogul social este defectuos şi vocea noastră nu mai este ascultată de cei legitimaţi de popor, să guverneze pentru popor, lipsa de reacţie poate fi echivalentă cu încuviinţarea unor acte cu caracter anti-democratic.

Pasivitatea, individualismul, apatia, lipsa de informare corectă asupra „problemelor cetăţii” sunt cele care ar trebui să ne fie de fiecare dată răspunsurile la întrebarea „de ce criza nu se mai termină odată şi la noi?”. Nu trebuie să ne lăsăm intimidaţi de niciun fel de „serviciu” şi de niciun ales, fie el local sau naţional atunci când avem ceva de spus.

După cum ştim democraţia este sistemul în care majoritatea decide, însă nu prin suprimarea minorităţii şi nici în detrimentul acesteia. Cu siguranţă este un sistem perfectibil, aşa cum spunea si marele om politic britanc Winston Churchill: "Democraţia este un sistem politic prost, cel mai bun, însă, dintre cele pe care omenirea le-a inventat până acum", însă în niciun caz nu este un sistem la care sa renunţăm indiferent cât de costisitor ne pare a fi pe termen scurt. Istoria României de după 1947 ne-a demonstrat că pe termen lung consecinţele renunţării la un regim democratic sunt dezastruoase.

Noi cu toţii alcătuim statul şi este dreptul nostru să cerem un sistem de educaţie mai bun, un sistem de sănătate eficient, echitate şi dreptate socială. Este dreptul nostru să spunem „NU” sărăciei, lipsei de respect, incompetenţei şi jafului din avutul public.

De aceea înainte de a învinui pe cineva pentru felul în care suntem guvernaţi ar trebui să ne întrebăm pe noi înşine: de câte ori ne-am „obosit” să mergem la vot, de câte ori ne-am informat asupra tururor opţiunilor înainte de a merge la vot sau de câte ori am avut curajul să protestăm alături de o categorie profesională atunci când drepturile acesteia i-au fost ştirbite ?

Închei prin a face apel la rememorarea cuvintelor lui Martin Nimoeller, un pastor protestant, iniţial susţinător al regimului nazist: “În Germania, au venit mai întâi să-i ridice pe comunişti şi nu am luat atitudine, pentru că nu eram comunist. Apoi au venit după evrei şi nu am luat atitudine, pentru că nu eram evreu. Apoi au venit dupa membrii de sindicat şi nu am luat atitudine, pentru că nu eram membru în niciun sindicat. Apoi au venit după catolici şi nu am luat atitudine, pentru că eram protestant. Apoi au venit după mine, dar, în acel moment, nu mai rămăsese nimeni care să ia atitudine pentru mine”

ELE - când mai bune, când mai rele !

2011-03-06T22:29:00.004+02:00

Din prima clipă a vieţii noastre ne invadează existenţa. Ne strâng la pieptul lor, ne oferă dragoste, protecţie şi ajutor până la ultima lor suflare - le spunem mame. Ne iubesc pătimaş, ne dau aripi să zburăm spre stele, apoi ni le taie şi muşcăm puternic ţărâna - le spunem iubite sau soţii după caz.
Cei mai norocoşi dintre noi, dintr-o multitudine de ele reuşesc să o găsească pe EA şi să guste împreună bucăţi de fericire. Cei cu adevărat iscusiţi reuşesc să o şi păstreze până la final.
Alături de ele (fie că se cheamă Alina, Bianca, Cristina etc. ) învăţăm ABC-ul temporalităţii noastre pe aceast pământ.
Sigur în inima fiecăruia dintre noi mai arde şi câte o literă stacojie a acestui alfabet, fără de care însă nu am preţui suferinţa la adevărata ei valoare şi prietenia la reala ei însemnătate.
Nu de mult am întâlnit cel mai interesant M. din scurta mea existenţă. La birou fiind, lupta cu demnitate să ascundă doi ochi inundaţi de amintirile unei relaţii. Sincer eram uimit de cum reuşea suferinţa să înfrumuseţeze un chip deja angelic. Naturaleţea unor astfel de momente te face să crezi ca încă nu e totul pierdut.
Tuturor literelor alfabetului vieţii mele (şi mai şterse şi mai îngroşate) le doresc astăzi şi în fiecare zi clipe luminate, preţuire şi tăria necesară pentru a ne fii mereu mame, iubite, surori şi prietene !

Martie

2011-03-01T10:47:00.003+02:00

Primăvară în suflet şi în inimi, speranţă şi încredere vă doresc tuturor acelora fără de care zilele noastre nu ar avea culoare !

L-aţi văzut cumva pe Doru?

2011-02-22T17:54:00.008+02:00

Semnalmente

Chip: ziua înger, noaptea demon;
Ochii: toţi lăcrimează în prezenta lui;
Constituţie: solidă de la distanţă, subţire în apropiere;
Mod de acţiune: poate lua înfăţişarea unei persoane dragi, încheagă aparent o relaţie de prietenie după care pleacă lăsând în urmă un vid;
Alte informaţii: unii au crescut cu el şi li se pare prietenos de aceea îi caută în permanenţă compania, de cele mai multe ori însă după vizita acestuia pot fi găsiţi vorbind singuri sau privind în zare minute în şir fără să clipească.
Moduri de combatere: Se pare că există şi cazuri în care disperaţi ca să scape de el unii recurg la un vechi ritual complex, în care se implică şi autorităţile şi clerul şi la care participă nenumăraţi prieteni şi rude. Aceştia consumă diverse licori, practică dansuri tradiţionale tematice, îngână în cor incantaţii şi urări străbune (cum ar fi "casă de piatră", cu referire la un edifciu solid unde cu siguranţă amăgitorul nu va mai putea pătrunde) câte 2-3 zile la rând.
Sunt însă şi practici care se aplică în cazurile extreme însă pentru acestea este nevoie de concentrare puternică, voinţă de fier şi câteva nopţi lungi cu unul sau doi exorcişti profesionişti cum ar fi bătrânul Jack, aprigul J.B, priceputul Johnny, necruţătoarea Finlandia, vraciul Ouzo sau exoticul Camino.

P.S: Dacă îl întâlniţi pe Doru nu vă panicaţi. Zâmbiţi frumos, trageţi aer în piept, închideţi ochii, număraţi până la cinci şi speraţi că trece pe lângă voi.

P.S 1: Dacă insistă să faceţi cunoştinţă şi cedaţi..... ţine-ţi-l cât mai mult la voi ! Eu v-am avertizat ! A fost şi pe la mine câţiva ani şi acum încă mă întâlnesc cu Jack...preventiv !

O stare ...

2011-02-19T22:40:00.001+02:00

Hodoronc-hodoronc, zdronca-zdronca... Si clopoţeii...

2011-02-17T10:05:00.009+02:00

Deşi am abordat de cateva ori si pe aici subiecte politice, am evitat sa ma refer prea mult la ceea ce fac eu in prezent sau la "meandrele concrete" al politicii din Vălenii de Munte. Asta mai ales pentru că mulţi dintre aleşii locali mi-au fost fie profesori, fie au reprezentat o figură ce a lasat o impresie bună asupra mea în adolescenţă fie în ultimă instanţă din respect pentru ghioceii pe care îi au pe frunte nu am vrut sa îi pun într-o lumină nefavorabilă.
De când însă s-a pripăşit prin zona noastră un tânăr Agamiţă Dandanche, cu aere de mare politican, pare-se că injuriile au înlocuit dialogul politic iar oamenii pe care îi credeam respectabil s-au transformat subit în trepanaţi care repetă într-una piesele lui Gagamiţă. Ba mai mult având impresia de fini intelectuali şi analişti se mai dau în stambă şi cu o foaie volantă în care îşi aştern minuţios abjecţiile, pledând în apărători ai interesului cetăţenilor şi buni cunăscători ai problemelor oraşului. Asta în condiţiile în care redactorul îşi face veacul oriunde în alte zone ale ţării numai aici nu, iar deputatul ne vizitează 2 ore pe săptămână.
De aceea spun BASTA !
De acum voi publica lunar rezultatele dezbaterilor şi votului din Consiliul Local Vălenii de Munte, voi menţiona cu nume, prenume şi apartenenţă politică pe toţi cei care în public se declară promotori ai intereselor vălenarilor, dar în momentele de decizie administrativă se opun oricărui proiect de dezvoltare, fără motiv şi fără a oferi o soluţie alternativă.
Şi noi (şi prin asta spun vădit NOI cei de la PSD Vălenii de Munte) ştim să jucăm şi pe terenul ăsta, diferenţa este că noi întotdeauna am venit în Consiliul Local cu propuneri viabile pe care le-am supus dezbaterii şi asupra cărora am făcut corecţiile necesare atunci când ceilalţi au avut o critică pertinentă şi constructivă.
Dacă cineva a mizat până acum pe lipsa de reactie a generaţiilor mai tinere, ei bine lucrurile s-au schimbat. Suntem domni cu domnii, şi atât. Aşa cum am mai spus, e momentul să dăm dovadă de mai mult curaj şi e momentul să spunem un NU hotărât ticăloşiilor şi incompetenţei portocalii, e momentul să demonstrăm că se poate face politică şi altfel chiar şi la Vălenii de Munte. Suntem destul de mulţi tineri în oraşul lui Iorga capabili să vedem că dreptul la o viaţă decentă ne-a fost pus în pericol de pupin-băsişti şi capabili să recţionăm pe toate căile pentru a nu renunţa la ceea ce s-a câştigat cu sângele altor tineri în 1989 . Şi ghiciţi ce, nu avem nimic de pierdut !
Acum să vă spun despre şedinţa Consiliului Local de ieri, când pentru a treia dată, consecutiv, primarul Oraşului Vălenii de Munte a venit în faţa consilierilor cu un proiect de hotărâre privind construcţia unei săli de sport la Şcoala de Arte şi Meserii Gh. Pănculescu şi un studiu de fezabilitate privind construcţia unei toalete publice subterane în centrul oraşului. (De menţionat că vechea sală a şcolii sus amintite stă să cadă pe elevi, accesul fiind interzis deja în incinta acesteia şi faptul că în centrul oraşului nu există nicio toaletă publică decentă).
Am fi zis că vor trece cu uşurinţă aceste două proiecte, de interes local. Pentru primul dintre ele fiind nevoie de o majoritate calificată (12 voturi din totalul de 17). Eh iată că domnii: Coman Vasile (cadru didactic, director adjunct la Col. Naţ. N. Iorga şi consilier PDL), Piscan Ion (consilier PDL), Berteanu Traian (consilier PDL), Miu Eugen (consilier PDL), Neagu Ştefan (consilier PDL) şi Stoian Dan (domn cu ochii albaştrii şi consilier PNDC) au spus NU, ca atare proiectul care oferea posibilitatea efecutării în condiţii de siguranţă a unor ore de educaţie fizică a fost respins !
Poate vă întrebaţi DE CE ? Şi noi ne-am întrebat însă singurul răspuns pe care l-am primit, pe lângă o inocentă ridicare din umeri, a fost un fel de "nu comentăm, negociaţi cu superiorii nostri politici", adică revenim la Gagamiţă Dandanache, având origini în comuna Ciorani, localnic al Mun. Ploieşti, navetist de Bucureşti, traseist politic şi mereu dornic să ne spună cum să ne administrăm noi treburile la Văleni, doar ca să vedem că poate ! Drăguţ nu ?

Punct si de la capăt

2010-12-31T07:46:00.002+02:00

Ca un veritabil Grinch ce am fost in editia de anul asta, asa ca in ultima zi, bine aghesmuit (datorita aerului rece, de munte bineînteles) l-am abordat pe unul dintre cei mai buni prieteni ai mei. Sa-i spunem Hans, ca sa nu se supere ca l-am citat fara voia sa. Hans al meu suferea o dramoleta sentimenatala in ultima vreme si cam toti il luam peste picior pe chestia asta. De ce sa nu profit si eu acum, zic, să-i intre sampania cu noduri la noapte, ia sa-l întreb ce ganduri i-ar transmite la finele anului craiesei dupa ale carei clipiri ofteaza.

Hans, baiat trecut pe sub mai multe fuste, ridică mănuşa şi mă serveşte magistral. "Prietene, zice el, dacă aş mai avea gust i-aş spune că a fost cea mai dulce trufa pe care am gustat-o , daca aş mai avea miros i-aş spune că nicodată trădarea nu a mirosit atât de frumos, dacă aş mai vedea în culori încă ar fi culoarea mea preferată, dacă aş mai avea o inimă i-aş spune că o iubesc cum iubesc zilele de primăvară razele de soare şi dacă aş mai avea un suflet, niciodată nu aş mai lăsa pe nimeni să mi-l facă ţăndări şi apoi să-l sufle-n vânt.

Dar cum anul ăsta toate simţurile le-am pierdut temporar, odată cu ele pierzând însă definitiv un OM, i-aş spune doar La multi ani şi două rime Nu spera când vezi miseii / La izbânda facând punte,Te-or întrece nataraii, De ai fi cu stea în frunte; Teama n-ai, cata-vor iarasi / Intre dânsii sa se plece, Nu te prinde lor tovaras: Ce e val, ca valul trece. Noroc si la mulţi ani şi ţie tovarăşe Andrei! "

Şi brusc şampania cu noduri trecuse în paharul meu !

P.S: LA MULŢI ANI TUTUROR ŞI UN AN NOU CÂT MAI BUN !

Frig

2010-12-13T09:10:00.007+02:00

Am racit. De două săptămâni sunt bolnav, dar nu zac. Duc pe picioare un virus care mă macina si mă slăbeşte pe zi ce trece. Am luat de toate: pilule cu gust de fiere, prafuri alinătoare de durere chiar şi ceaiuri cu efecte somnifere. Nimic ! Asa e in anotimul rece.Sunt racit, dar nu zac.
Mi-e teama ca daca ma opresc si ma asez la pat, o să înghet de tot. Deci trebuie sa ma mişc incontinuu. În somn, in vis, in masina, la birou, la facultate, din loc în loc.
Speram sa uit ce m-a contagiat, dar nu am gasit inca bulina potrivita. Unii mi-au spus ca trece cu alcool sau cu o frectie iscusita. Imi sunt prieteni, i-am ascultat, ce sa fac.
Sunt racit, dar nu zac !

Nu, nu, azi nu !

2010-07-06T12:35:00.006+03:00

Nu cred ca nu ati trecut prin situatia in care un lucru, o atitudine sau o persoana v-a displacut total dar nu ati putut sa va manifestati. Eu trec zilnic prin astfel de situatii şi imi repet mereu ca e si o parte bună, în toată faza asta. Poate ca asa voi reusi sa învaţ ce nu imi place, sa imi fac o lista si sa stiu de ce sa ma feresc. Sa am un raspuns atunci cand un sef, un prieten, o prietena ma vor intreba ce ma nemultumeste. Si poate daca imi definesc tot ce nu îmi place o să aflu (dacă mai rămâne ceva) si ceea ce ma încântă.

Deci astăzi m-am hotarât să fac o lista cu lucruri care ma enervează, mă stresează, mă demotivează şi îmi pot strica oricând ziua.

NU ÎMI PLAC: senzaţia de foame; praful; unghiile neîngrijite; parfumurile puternice şi dulci; mirosurile tari; oamenii care tipă când vorbesc cu tine; zgomotele stridente; milogii; libidinoşii; libidinoşii de vârsta a III-a; ifosele de pitzipoancă; frigul; vântul pe plajă; dusul rece; atotştiutorii cu 10 clase; deştepţii cu "şcoala vieţii"; respiraţia urât mirositoare; brânza; câinii; bârfa; delăsarea; blazarea; tupeiştii cu papagal; pdl-iştii; sectanţii care fac prozelitism; tigările şi mirosul lor; starea de nesomn; oamenii care împrumută fără să ceară; cerşetorii agresivi; cei care vorbesc doar ca să-şi audă vocea; insectele; murdăria; filmele de dragoste; reality-show-rile; reclamele la detergenti; dorul de ea; cei care raspund inainte să le pui intrebarea; homosexualii; extremiştii; emisiunile pentru pescari; peştele în saramură; şoferii agresivi şi grăbiţi din principiu (să ajungă mai repede la Sf. Petru poate); mironosiţele; curvele virgine; cei care îţi spun mereu că nu se poate; treaba în gospodărie dupa o zi la servici; nehotărâţii; cei care dupa ora două îţi spun că vor rezolva problema mâine.......

Dar tu stii ce nu iti place ? ( bine, in afară de acest articol!)

PS1: Pe măsură ce îmi mai amintesc ceva fac up-date

Update 1: nesfârşita ploaie (multumesc O.)

"Ce simti de 9 mai ?" - un articol pur subiectiv

2010-05-10T08:34:00.006+03:00

De-a lungul timpului 9 mai a fost marcat de o serie de evenimente importante, şi amintindu-ne de această zi, dincolo de simpla evocare a unor persoane şi de simpla enumerare a unor ani este de remarcat încărcătura simbolică şi sentimentală care a stat în spatele oamenilor şi ideilor care odată transpuse în practică au schimbat cursul istoriei unei naţiuni, a unui continent, ba chiar al lumii însăşi.

Fără a ştirbi nicicum din importanţa pe care fiecare dintre evenimente o are, cronologic, trebuie amintită mai întâi însemnătatea lui 9 mai ca: Zi a Independenţei, Zi a Victoriei şi ca Zi a Europei

Cu siguranţă rememorarea unui 9 mai 1877 şi a unui 9 mai 1945, are o puternică încărcătură naţională, naţionalistă chiar am putea spune şi cred că oricărui român îi este aproape imposibil ca, după amintirea jertfelor din Războiul de Independenţă şi mai ales a celor din cel de-al doilea război mondial, să nu se întrebe – referitor la un 9 mai 1950 – aşa cum se pare ca s-a întrebat şi marele voievod Mihai Viteazul: „ Europa? Unde era Europa când am avut nevoie de ea?”

Un astfel de impuls trebuie însă depăşit şi trebuie efectuată o analiză temeinică a situaţiei politico-economice actuale, la nivel european şi mondial. Numai o gândire pragmatică, şi nu una pătimaşă, poate asigura prosperitatea de care orice naţiune are nevoie pentru a-şi putea canaliza surplusul către prezervarea şi valorificarea identităţii proprii şi ca atare pentru întărirea poziţiei sale pe scena internaţională.

Ca multe alte evenimente şi cele legate de data de 9 mai sunt supuse controverselor şi dezbaterilor între diferite curente de opinie. Aici cred că este edificator George Orwell : „Cine controlează trecutul controlează viitorul. Cine controlează prezentul controlează trecutul.”

După cum ştim, la 9 mai 1877 Mihail Kogălniceanu – ministru de externe la acea dată - este interpelat în Parlamentul României, de către deputatul Nicolae Fleva în legătură cu problema independeţei faţă de Imperiul Otoman. Răspunsul, marelui om de stat Kogălniceanu s-a constituit într-un celebru discurs prin care proclama că suntem „independenţi, o naţiune de sine stătătoare”. Parlamentul s-a reunit apoi într-o sesiune extraordinară şi a votat declaraţia de independenţă a României, această fiind semnată şi de principele Carol I, în ziua următoare, pe 10 mai. Dată care a fost sărbătorită ca zi a independeţei până la instaurarea regimului comunist.

Nu a fost însă suficientă o simplă procedură legislativă pentru obţinerea efectivă a deplinei suveranităţi statale. Contextul european de la acea dată găsea Româniea prinsă din nou între interesele economico-militare ale Rusiei, Austro-Ungariei şi Imperiului Otoman. Şi ca de obocei la confluenţa acestor mari plăci tectonice avea să izbucnească tumultos magma fierbinte a unui război care să reaşeze raporturile de forţe. Independenţa României a fost câştigată pe câmpurile de luptă din Bulgaria in anii 1877-1878, însă recunoaştere ei de fapt şi de drept s-a obţinut printr-o intensă luptă diplomtică în urma Congresului de la Berlin din 1878, sub tutela Cancelarului Bismark, deşi exsistase deja o negociere a păcii bilaterlă (ruso-turcă), la San Stefano.

Ceea ce cred eu că trebuie să reţinem din acest episod şi faptul care trebuie cinstit de fiecare generaţie în parte, este:

1. tăria de caracter a celor aflaţi la cărma statului la acea vreme (principele Carol I, Mihail Kogălniceanu, I.C Brătianu) care nu au abandonat nicio clipă interesul naţional. In ciuda chiar şi a trădării marelui „aliat şi prieten”, Rusia care a obţinut din nou drepturi teritoriale asupra sudului Basarabie, României revenindu-i de la acea dată Dobrogea cu Delta Dunării şi celebra Insulă a Şerpilor.

2. curajul nebun şi dăruirea totală a celor care au luptat pe frontul din Bulgaria. Români adunaţi din toate colţurile vechii Dacii, mânaţi de conşţiinţa naţională şi dornici să plătescă preţul de sânge pentru a avea o ţară a lor, liberă, capabilă să-şi traseze singură propriul destin în istorie: „Aceşti bieţi ţărani, cu mantălile şi căciulile lor cu pene de curcan pe cap, ei de care se răsese atâta, dovediră că ştiu să moară dacă nu să învingă şi că li curge în vine tot sângele vechilor daci” (Kohn-Abrest)

Şaizeci şi opt de ani mai târziu, România, măcinată de două războaie mondiale şi de rapturi teritoriale nu mai avea din păcate în fruntea sa o clasă politică şi o diplomaţie suficient de mature şi înţelepte ca să reziste tentaţiilor vremurilor. Cu un rege prea tânăr tânăr atunci, un mareşal, conducător al statului arestat şi contestat până astăzi şi o armată prinsă între două fronturi, astfel ne găsea sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Un război pornit sub imboldul creeri Europei unei singure naţiuni, în cadrul Reich-ului de 1000 de ani.

În mai 1945 Germania Nazistă a capitulat în faţa forţelor Aliate. Data capitulării este şi ea subiect al contestaţiilor. În 7 mai la Reims generalul-colonel Alfred Jodl, in prezenta lui Dwight Eisenhower, Comandant Suprem al Fortelor Aliate şi a reprezentanţilor tuturor aliaţilor a semnat capitularea. Vestea a fost anunţată oficial pe 8 mai, care devine Zi a Victoriei, pentru vest-europeni.

Însă tot din dorinţa de a se scrie istoria după dicatare, Germania mai capitulează odată, la Berlin, în 9 mai 1945 unde Feldmaresalul Wilhelm Keitel semna capitularea în faţa Mareşalului Gheorghi Jukov Comandant al Forţelor Armate Sovietice şi a reprezentanţilor aliaţilor. Această dată devine zi de sărbătoare, ca „Zi a victoriei împoriva fascismului” în tot spaţiul de influenţă al URSS.

Având în vedere situaţia României la acea dată şi de la acea dată până în 1989, nu ştiu cât este de potrivit să o marcăm ca pe o zi de sărbătoare, cât mai mult ca pe una de comemorare: în primul rând a tuturor soldaţilor români care s-au jertfit mai întâi pe frontul de Est pentru apărarea fontierelor naţionale şi apoi pe frontul de Vest pentru eliberarea teritoriilor ocupate; în al doilea rând a spulberării visului de numai 20 de ani al României Mari.

Referitor la cea de-a treia semnificaţie a zilei, voi continua citând „Va veni o zi când toate naţiunile continentului, fără a pierde calităţile lor distincte sau glorioasele lor individualităţi, vor fuziona într-o unitate superioară formând astfel fraternitatea europeană. Va veni o zi când nu vor mai exista alte câmpuri de bătălie decât cele ale pieţelor deschise ideilor. Va veni o zi când gloanţele şi bombele vor fi înlocuite de voturi.”

Aceste cuvinte au fost rostite de către gigantul literaturii universale Victor Hugo. Astăzi la peste un secol şi jumătatea după această previziune, participăm şi noi la efortul de consolidare al visului devenit realitate: Uniunea Europeană. O realizare a popoarelor bătrânului continent care au înţeles că pot descoperi „unitate în diversitate”.

Sigur, ideea unui continent european reunit sub o singură flamură a existat încă din cele mai vechi timpuri manifestându-se sub diverse forme: politice, religioase, ideologice, culturale etc. Până la mijlocul secolului XX toate aceste încercări au fost sortit eşecului, datorită unui simplu fapt, de fiecare dată au fost însoţite de zgomotul tunurilor şi al strigătelor de luptă.

În urma celei de-a doua conflagraţii mondiale, naţiunile lumii au sesizat însă pericolul continuării unei interacţiuni pe scena internaţională bazată mai mult pe reliefarea particularităţilor popoarelor şi mai puţin pe identificarea valorilor comune care să devină punţi de dialog şi cooperare. Cu o Uniune Sovietică din ce în ce mai posesivă cu spaţiul est-european şi cu Statele Unite ale Americii, înărite economic şi militar la sfârşitul razboiului, liderii vest europeni s-au văzut nevoiţi să caute soluţii comune pentru ca statele pe care le reprezentau să poată avea în continuarea un cuvânt de spus la nivel mondial.

Ceea ce noi sărbătorim ca Zi a Europei, este tocmai rezultatul concret al efortului de reconciliere, franco-german, pentru asigurarea păcii şi cooperări între popoarele europene, dezlipindu-se de etichetele de învingător şi învins. Raportul sau Declaraţia Schuman a fost făcută publică la 9 mai 1950 şi venea cu o idee revoluţionară, de instituire a unei Comunităţi Europene a Cărbunelui şi Oţelului, reprezentând de fapt piatra de temelie a Uniunii Europene. În scurt timp 6 ţări aderă la această comunitate, devenind ţările fondatoare ale U.E.: Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg.

Oamenii care au stat în spatele acestui proiect au fost Ministrul de Externe francez Robert Schuman şi Cancelarul german Konrad Adenauer, în strânsă colaborare cu „arhitectul construcţiei europene” Jean Monnet. Alături de aceştia sunt consideraţi părinţi fondatori ai Uniunii Europene: Sir. Winston Churchil – prim ministru al Marii Britanii, Alcide de Gasperi – prim ministru şi ministru de externe al Italiei, Paul Henri Spaak – ilustru om de stat belgian, Altiero Spinelli – politician italian dedicat proiectului de unificare europeană şi Walter Hallstein – primul preşedinte al Comisiei Europene, ales în 1958.

În urmă cu 60 de ani, într-o lume bipolară se credea că un al treilea război mondial e iminent. O nouă ciocnire a Vestului cu Estul urma a fi însă fatală întregii omeniri, astfel că a fost nevoie de curaj şi viziune pentru stabilirea unui echilibru de forţe. Europa trebuia să se refacă politic şi economic după un conflict devastator şi nu avea altă soluţie decât cooperarea transfrontalieră. Interesele comune cereau identificare valorilor comune care să aducă, popoarelor mânate de naţionalism, conştiinţa unei noi identităţi, aceea de cetăţean european.

Astăzi într-o lume globalizată, în urma unei crize economico-financiare acute, pericolul renaşterii naţionalismelor exacerbate pare din ce în ce mai mare. Societatea consumeristă şi-a comercializat valorile, şi-a bagatelizat idealurile, şi-a epuizat resursele doctrinare.

Rusia jubilează în urma câtorva succese pe plan internaţional şi reclamă din nou vocaţia de mare actor pe scena globală; S.U.A fac experimente de redresare economică iar China tinde să le înlocuiască pe prima treaptă a podiumului superputerilor.

Grecia, devenită încă din 1981 membră a Comunităţii Economice Europene, se zbate astăzi să scape de un dezastru economic fără precedent. Spania şi Portugalia, au urmat Greciei în procesul de extindere europeană (devenind membre în 1986) şi din păcate sunt suspecte de a urma acum procesului de faliment naţional al elenilor. În tot acest timp în Belgia se adoptă o lege de interzicere a vălului musulman; în Marea Britanie situaţia politică e tensionată; în Ungaria partide promotoare al unor politici naţionaliste agresive au câştigat covârşitor alegerile; dintre ţările venite din blocul de est, numai Polonia pare a fi stabilă încă, restul fiind asistate de diferite organisme financiare mondiale, iar Franţa şi Germania – motoarele economice al U.E. – se străduiesc să le explice propriilor cetăţeni de ce trebuie să pompeze fonduri uriaşe pentru a susţine economiile partenerilor europeni.

Aşa cum spunea Cancelarul Germaniei, Angela Merkel acum câteva zile „suntem la răscruce”. Din nou avem de a face cu vremuri tulburi şi trebuie să ajutăm la renaşterea idei de solidaritate, de cooperare şi de respingere a impulsurilor de moment. Însă acest lucru poate fi înfăptuit de oameni de stat cu viziune, profesionişti şi dând dovadă de curaj. Întrebarea care se naşte, firesc, în finalul acestei articol este: putem identifica, la nivel naţional, european, mondial astfel de lideri sau ne îndreptăm cu paşi siguri către un nou val de violenţe în numele fanteziilor unora ce se cred supra-oameni ?

In noul an bloggeristic...

2010-02-01T14:33:00.006+02:00

...cu întârziere de o luna, e drept, încep şi eu prin a ura un an mai bun şi mai prosper tuturor celor care îşi mai ratacesc ochii şi pe aceasta pagină ponosită.
Incep cu întârziere zic, din mai multe motive. Unul singur însa a fost mai important si anume: in decembrie, in urma impactului cu crucişătorul Traian, cuirasatul meu de carton, Mircea, s-a dus la fund. Eh si de atunci am busola sparta si ochii minții arşi de ultraviolete.
Pe lângă toate astea, la insistențele unei prietene am descoperit facebook-ul (cam târziu ştiu şi penibil în acelaşi timp) şi m-am pierdut în quizz-uri.
Dar pentru că de multe ori gânduri şi trăiri nu-şi găsesc locul prin alte colţuri, am sa le înghesui pe aici şi anul ăsta. Mai des sper.
La bună vedere !

Din ciclul "de ce ţi-e frică păsărică ?! "

2009-11-07T19:26:00.015+02:00

Tocmai când mă gândeam că după 25 de ani de realitate românească, nu am avut niciodată prilejul de a avea un dialog, constructiv, cu oamenii care veghează neîntrerupt la siguranţa cetăţeanului, visul era pe cale să se împlinească.
Într-o seară frumoasa de noiembrie, când ploaia şi-a luat liber un week-end, când orice militant conştiincios iese la lipit de afişe electorale iată-mă şi eu cu pensula în aracet şi cu afişul în dinţi, băteam de zor uliţa copilăriei mele.
La un moment dat, când mi-era lupta de clasă mai dragă, ce să vezi? MAŞINI, LUMINI, POLIŢIA FRATE !!!. Hopaa, zic, am rupt-o-n fericire. După salutul de rigoare şi prezentările aferente, eu şi camarazii mei (daaa eram însoţit, mai erau doi suspecţi cu mine) suntem poftiţi la secţie pentru discuţii amănunţite despre activităţile noastre, necuviincioase, vezi Doamne, la adresa preşedintelui statului.
Ei hai că asta-i bună, ne gândim. Fusese oare iubitul conducător în urbea lui Iorga, iar noi prea euforici după Festivalul Tuicii, îl trimisesem să deguste vinuri la origini, adică la el la Murfatlar? Neah, nici pomeneală ! Nu dragii mosului, nu ! Ci, în ţara în care în 1989 tinerii au murit pe baricade pentru dreptul la libertate şi drepturi civile, noi lipeam câteva afişe electorale (LEGALE!) care cereau explicaţii pentru promisiuni neîmplinite. Dar probabil câţiva cetăţeni responsabili, au sesizat "oamenii legii" că nişte huligani terfelesc presfânta imagine a Zeului Suprem.
Vă daţi sema că prima senzaţie a fost că se încarcă doar o şicanare de rutină, dar gluma s-a îngroşat când, timp de căteva ore, pe un ton serios (deşi nu se ştia exact conform cărei legi) ni s-a explicat că am săvârşit o contravenţie.
Drăguţ, acum chiar aveam ce povestii nepoţilor !
Ideea e domnilor competitori politici portocalii, că nu puteţi intimida 18 milioane de cetăţeni cu drept de vot, nu puteţi la nesfârşit să acoperiţi vocile care vă critică şi vă dezbracă de falsa strălucire a funcţiilor voastre efemere lasându-vă, în faţa oamenilor, în goliciunea caracterului vostru mitocănesc. Un glas înfundat noaptea se va auzi înmiit ziua.
Sunt sigur că va priviţi rar în oglindă. Ca să nu vedeţi imaginea feţelor voastre panicate. În privirea voastră injectată se citeşte, în respiraţia voastră sacadată se simte, în tremurul vocilor voastre sparte se aude: FRICA ! Dacă pierde el, picaţi toţi de la înălţimea culmii de tupeu pe care v-aţi cocoţat. Şi va fi zdrobitor.
Nu uitaţi un mic amănunt: oriunde în lumea - fie la Berlin, Kiev, Tbilisi, Belgrad, Chişinău sau Bucureşti - cei care au luptat pentru dreptul la liberă exprimare şi la democraţie s-au numit eroi, iar cei care le-au pus pumnul în gură s-au numit călăi !
Nicio funcţie nu e veşnică, nimeni nu e de neînlocuit !

P.S.: alte detalii în episodul următor.

Mariana Anghel - Veniti romani,sa cerem dreptul
Asculta mai multe audio Muzica

Aniversară

2009-11-02T09:38:00.003+02:00

Parteneri la trafic (V)

2009-11-01T15:27:00.009+02:00

Nimeni nu alege familia în care se naşte, copilăreşte şi se maturizează. Unii spun că ţine de hazard, alţii că e vorba de predestinare iar cei mai pioşi spun că e voia divinităţii. Care e adevărata explicaţie, sincer, nu ştiu. Ceea ce ştiu însa este că, indiferent de familia pe are o ai, pentru a fi un om fericit şi împlinit cu adevărat ai nevoie de prieteni.
Iar spre deosebire de familie, prietenii ţi-i alegi. Dintre vecini, dintre colegii de şcoală, dintre colegii de facultate, dintre cei de la servici sau pur şi simplu dintre cei pe care, la un moment sau altul în viaţa ta, îi întâlneşti şi îi simţi aproape de tine. Ei îţi umplu viaţa, sunt lângă tine când plângi sau când te bucuri, când familia e departe, când disperarea te cuprinde, când nebunia îţi bate la uşă, când fericirea te înaripează sau când deciziile te copleşesc.
Inevitabil din multitudinea amiciţiilor legate într-o viaţă unele se pierd. Fără îndoială ajungi să faci categorii în care îi incluzi pe cei cu care intri în contact. Cu siguranţă cei pe care îi poţi suna oricând, fără teama de a te lovi de un refuz, sunt puţini.
Dacă nu i-aş fi întâlnit pe Iordan, Luiza, Adina, Ruxi, Mihaela, Oana, Luca, Cristi, Florin, Dani, Cipri, Otilia, Diana, Dragos, Sorin, Ovidiu, Alice, Rareş aş fi fost mult mai sărac sentimental, mai lipsit de umanitate, mai singur. Iar singurătatea e cel mai mare duşman al încrederii în propriile forţe şi al speranţei într-o lume mai bună.
Deşi eram doar eu în maşina ce acum o cotea spre Ungheni - ocolind oraşul de unde SMURD-ul a plecat ca să salveze ţara - şimţeam că merg alături de mine toate clipele în care am trăit prietenia adevărată.
"Unu mai muncitoresc" în 2004. Petrecusem 3 zile de vis la Salard. Focuri de tabara, grătare, beţii şi pasărea colibri (singurul CD pe care nu-l uitasem la Mureş). Eram vreo 10, ce debordam de atâta tinereţe. Ne urcasem într-un personal plin ochi şi stăteam pe bagaje între vagoane. Mâncam pâine cu parizer şi treceam o sticlă de tanita şi una de vin din mână în mână. Niciunul nu mai avea voce, dar toţi cântam. Eu dădeam tonul - excursiile si taberele din copilarie mă transformaseră într-un mare amator de cântece de voie bună - "Mă duseeeeeeiiiii, da mă dusei să trec la Oooolllltt....... şi se porneau cu toţii. Parcă şi trenul călca pe şine în ritmul nostru, vagoanele ţinându-ne isonul.
Simţeam că se poate. Că viaţa asta merită. Că noi o vom dovedi. Râdeam. Cipri - miserupist - îşi tachina blonda, Dani - calm - pupa o sticla, eu - plin de mine - glumeam porcos, urlam din toţi rărunchii şi credeam că timpul nu va mai trece peste noi...
Un greier, pe post de detector, mă anunţa că băieţi buni plimbă un radar. Treceam de Recea.

Ieșirea din rond (IV)

2009-10-20T23:33:00.006+03:00

Când prinzi aripi dar nu ai băut Red Bull, cânţi dar nu eşti suficient de beat, pluteşti deşi nu ai prizat nimic, e clar: eşti victima lui Cupidon. E şi ăsta un risc.
Dacă săgeata lui pleacă de pe malul Dâmboviţei şi te loveşte la 400 km distanţă riscul creşte exponenţial.
Odată inima străpunsă mii de viermişori se cuibăresc în ea şi îşi încep metamorfoza. Se hrănesc meticulos cu sentimentele tale. Mai întâi le rod - faza de dor. Apoi muşcă bucăţele mai mari - faza sms-uri/beep-uri/conversaţii dulci. Urmează smulgerea de hălci mari şi zemoase - faza gelozie/crize de personalitate. Iar când se satură de-a binelea - când se apropie clipa revederii - îşi rup coconul, îşi desfac aripile şi...să te ţi "flutureala naibii" în stomacul tău.
În dreapta mea se deschidea drumul spre gară, în stânga se înălţa etern cetatea. Speriate de efemeritate, amintirile căutau din nou să mă îmbie la oftare.
Trecuseră aproape 3 săptămâni de când nu ne văzusem. Nimeni nu dădea nicio şansă unei relaţii la distanţă, reînnodată după ani buni. Făcusem în sfârşit rost de ceva bănuţi şi acum rulam cu viteză de croazieră spre Sighişoara. Ne întâlneam aici fiindcă era la jumătatea drumului dintre noi. Era week-end-ul cu Paştele Catolic. Cameră am gasit numai la o pensiune lângă gară. Mai conta? Urma să ne strângem în braţe, să ne scăldăm în priviri dulci şi să ne pierdem în visare, nimic nu mai conta. Pentru 2 zile eram doar noi.
Şi Doamne ce zile au fost. După o noapte scurtă am pornit aiurea prin Cetate. Nu eram pentru prima data acolo, dar fiecare colţişor era nou, fiecare cărare părea neumblată şi fiecare chip zâmbitor. Am urcat în Turnul cu Ceas. Inimile ne ticăiau la unison. Deşi cuvintele erau de prisos, buzele simţeau nevoia de mişcare.
Un soare blând, primăvăratic, se odihnea pe două chipuri fericite .
Semnalizarea ţăcăne isteric. Părăsesc citadela ieşind din rond spre Târgu Mureş şi îmi privesc telefonul: "Message sent".

Precizare

2009-10-20T21:15:00.004+03:00

Am si eu doi, trei cititori fideli şi i-am dezamăgit şi pe ei. Pentru asta îmi cer scuze. Am lipsit o vreme deoarece am fost reactivat în "lupta de clasa". Dar fiindcă lupta asta se ascute din ce în ce mai mult, am să încerc şi eu să îmi continui minunatele elucubrații. O să duc la bun sfârşit drumul amintirilor şi apoi ce-o mai fi om mai vedea !

Succesiune de curbe deosebit de periculoase (III)

2009-08-03T15:20:00.009+03:00

Vine o vreme pentru fiecare când în balanţa unei decizii importante atârnă greu riscul. Unii preferă să joace la sigur. Întreaga viaţă aleg căile mai puţin periculoase şi se declară fericiţi cu ceea ce obţin. Pentru cei mai exteremişti dintre ei filosofia "rişti şi câştigi" se transformă chiar în "nu rişti nimic, nu pierzi nimic". E un punct de vedere nu?
Dar pentru cei care sunt decişi sa lovească potul cel mare, să ia de la viaţă cam tot ce le poate ea oferi, riscul devine un modus vivendi.
Pentru mine partea cea mai rea este că, fiind mult prea visător, mă las adesea furat de iluzia câştigului. Astfel că odată decis să ma arunc în arena cu lei deja mă văd învingător. Simt coroana de lauri pe cap. Caesarul zâmbindu-mi binevoitor. Publicul în delir. Orgoliul beat pulbere.
Rezultatul? Neglijez posibilitatea eşecului şi aproape uit ca aş putea sfîrși sfîșiat de nobilele jivine. Fapt care face ca atunci când prietenul meu turmentat muşcă din ţărână să fie al naibii de dureros.
Sigur, veți spune fie : "din greşeli se învaţă" sau chiar "ce nu te omoară te întăreşte". Poate. Dar la mine a mai avut două efecte secundare: 1. m-a făcut să-i accord eşecului mai multă atenţie (pozitiv cred) şi 2. mi-a cam tăiat pofta de luptă (negativ cred).
Pe măsură ce mă apropiam de cetatea Sighişoarei umbra trecutului apropiat părea să mă împresoare. Numai cu un an în urmă eu şi Poc, doi viteji, ne luam cu zmeul destin la trântă. Şi zi de vară până-n seară ne-am luptat să ajungem din inima Ardealului până la Năvodari, cu toată casa într-un Clio.
"Eu mă mut" îi spusesem. "Şi eu, nu mă duci tu până acasă, plătesc drumul şi asigur cazare la mare". Şi duşi am fost.
Lăsam în urmă studenţia, prietenii, beţiile, lacrimile şi bucuriile ultimilor 5 ani din viaţă. Pariam pe noi şi pe tinereţea noastră. Trebuie să ne descurcăm noi cumva - ne încurajam la Mol unde poposisem la o cafea.
Tot drumul am tocat încet, metodic fiecare zvon, fiecare bărfuliţă, fiecare întâmplare. Eu cântam de bucurie, ea se văita de rău (n.a: probabil conduc foarte prost). Simţeam că pot să fac orice şi că micul inconvenient cu relocarea va fi repde dat uitării în faţa unui job sigur, a unui început de carieră promiţător.
La capătul drumului vedeam nu numai valurile răcoritoare ale Pontului Euxin, ci resimţeam de-a dreptul bucuria tâmpă de mă arunca într-o mare de incertitudini, cu deplina siguranţă că voi pluti învingător.
Lăsam acum benzinăria în spate, după ce-i plătisem tributul cuvenit. Un indicator îmi arăta durmul spre inima cetăţii şi altul mă îndreapta spre Târgu Mureş şi spre Gară.

Intersecţii (II)

2009-07-14T22:00:00.028+03:00

Decizii. Întreaga viaţă e un set de decizii. În copilărie le iau alţii pentru noi, dar pe măsură ce înaintăm în vârstă se înmulţesc şi apasă tot mai greu pe umerii fiecăruia. Ne sunt pasate de părinţi uneori gradat, alteori în mod brutal şi începem să conştientizăm puterea lor. Încă din adolescenţă deciziile capătă o conotaţie profetică, pe baza lor se creionează diferite căi care urmate sau nu vor fi determinante pentru evoluţia restului vieţii şi implicit pentru împlinirea noastră ca adulţi: "Ce liceu să aleg? Ce profil urmez?Dau la facultate?Unde?Muncă din prima sau viaţă de student?Carieră mai întâi sau familie înainte de 30 de ani?Imi dau demisia sau mai îndur umilințe cu gândul la un viitor mai bun?Rămân în ţară sau plec?Viaţă de huzur sau cumpătare?"
O decizie corectă cu rezultat pozitiv nu înseamnă decât înscrierea pe un drum aparent mai lin în care următorele decizii poate vor fi mai uşor de luat. O decizie greşită cu rezultat negativ atrage regrete şi învinovăţiri şi cere tărie de caracter. Ambele înseamna însă experienţă de viaţă iar pe baza acestei experienţe, ce credeţi? Da aţi ghicit, pe baza experienţei ne vor creşte din nou aripi de încredere şi vom lua bineînţeles alte şi alte decizii. Iată un alt cerc vicios nu-i aşa?
Revenind. Căutam drumul spre Târgu Mureş. Mă zgâiam ca de obicei pe stâlpii cu indicatoare (Cristina pierzându-şi răbdarea amuţise - e doar un GPS cu atitudine, staţi liniştiţi). Mă încurcam în intersecţii.Mă mai pierdusem în Braşov şi în trecut deşi treceam aproape lunar prin zonă. Eram ezitant. Mă impacientam, nu urmăream indicatorul şi pac, viram la dreapta ori prea devreme ori prea târziu. Suduiam, căutam un loc potrivit unde să întorc şi într-un final mă înscriam pe ruta potrivită. De data asta însă am reuşit din prima încercare. La ieşire am oprit să alimentez (e un mic ritual al meu, aici la una din bezinăriile de pe dreapta oprisem prima dată când am pornit pe drumul ăsta ca şofer).
Şoseaua era liberă, vreme era bună, puteam să o calc. Începusem să intru totuşi cam tare în virajele din apropiere de Rupea şi partenerii mei de drum se treziră zdruncinați.
Ploua torenţial. Abia îmi luasem carnetul. Lămâile zâmbeau exclamator din luneta şi parbrizul Solenzei mele. Pic zăcea pe bancheta din spate. Deşi atingeam maxim 90 la drum drept iar în viraje intram ca melcul îi era rău doar la gândul ca o să-i fie rău în maşină. Bunicul în dreapta îmi repeta "Vremea e şchimbătoare, din 12 în 12 km se şchimbă". Era trecut bine de 60 de ani, fusese şofer de tir. Însoţea "băieţelul, că nu ştie drumu' mititelu' " şi se întorcea acasă cu trenul de unul singur.
Îmi transpiraseră mâinile pe volan. Ştergătoarele scârţâiau agasant. Geamurile se abureau in continuu şi nu înţelegeam exact de ce. Pierdusem semnalul radio. Un tir intra prea tare in curbă. Inima căta să-mi iasă din piept "Ce mă fac?". "Uşurel tată, uşurel, că acu' ajungem" venea alinarea. "Andrei..." se auzi din spate, dau să mă uit. Dintr-o dată maşina tremură. Volanul trage uşor stânga.... zang, zang, zang, zang....sar ca ars "HIIII ce-a fost asta???" - călcasem pentru prima dată linia continuă zimţată.
Pic se freca pe mâini. "Ţi-e rău?". "Ehh..." răspundea şi molfăia un măr.
Tresar. Boney M încep să cânte de undeva de sub mine. Iar mă aşezasem pe telefon. Tata. Uitasem să-l sun din Braşov.

Vive la France !

2009-07-14T10:56:00.003+03:00

14 iulie 1789
Căderea Bastiliei, începutul Revoluţie Franceze.
Vive la Republique !

Drumul amintirilor (I)

2009-07-13T17:44:00.031+03:00

Rareori îţi dai seama de adevărata valoare a unui lucru cât timp acesta nu îţi lipsește.
Ştiu că sună banal, sec, pseudo-filosofic şi degradat de uzual. Nu contează! Atât timp cât este perfect adevărată şi intim rezonantă această afirmaţie poate fi folosită fără ezitare, fie şi numai într-un dialog cu tine însuţi. Este poate primul gând legat pe care îl mai ai în momentul în care realizezi că a fost pus punctul final (unui capitol din viaţă, unei relaţie, unei stări de fapt etc.) şi simţi cum mii de ace îţi împung retina în acelaşi timp în care miliarde de furnicuţe îţi invadează subit tot trupul.
Nu de puţine ori mi-am repetat sintagama sus aminitită şi tot de-atâtea ori am uitat-o, căzând mereu pradă iluziei eternităţii.
De curând am dat curs unei invitaţii la o nuntă. Un bun prieten, un camarad adevărat s-a hotărât să-şi pună capăt "fecioriei" şi m-a invitat să cinstim pentru asta. Aşadar într-o vineri, după o noapte "licenţioasă" cu prietena mea (în sensul că am ajutat-o să-şi pună diacriticele la lucrarea de licenţă), un pic buimac, m-am urcat la volan şi am pornit din Bucureşti spre locul fericitului eveniment.
Ştiam drumul perfect. Îl străbătusem în fiecare sezon, cu maşina sau cu trenul, singur sau însoţit, fie noaptea, fie ziua, pe ploaie sau pe ceaţă, pe ninsoare sau pe polei, pe arşiţă sau pe vreme numai bună de călătorit. Afară poate de vreun eveniment rutier nimic nu avea să ma surprindă, sau cel puţin aşa credeam. Însă odată ce am trecut de Ploieşti o avalanşă de amintiri s-au înghesuit pe scaunul din dreapta mea. Mai vechi sau mai noi erau toate decise să mă însoţească până la destinaţie.
Eram din nou în Gara de Vest. Aşteptam acceleratul de 8 fără. Era frig şi eram cu Pic şi cu parinţii noştri. Lângă noi câteva genţi buhăite stăteau să crape. Haine, ouă, sniţele, cozonaci, încălţări, vin, ciorbiţă şi multe alte bunătăţi pe care două mâini grijulii le pregătiseră "pentru copilaşi că tare departe pleacă săracii." Desi ajungeam întotdeauna la limită în gară de fiecare dată priveam cu disperare şinele "uff...nu mai vine odată". Şi venea. Trosnind şi păcănind din toate încheieturile, evident oprea mai departe de noi şi dăi şi fugi "ăla e vagonu' doi? la doi avem nu?". Urcam transpiraţi gata. Cu biletul în mâna ne zbăteam să ajungem la compartimentul nostru. În spate, tata aducea preţioasele bagaje. Pupături. "Drum bun, să ne sunaţi când ajungeţi". Zâmbete jumătate vesele la noi, jumătate triste la ei. "Hai ca ramâi în tren, ne auzim!". Dadeam bună dimineaţa, aşezam genţile şi ma înţelegeam din priviri cu Pic "povestim pe la Braşov". Trenul pleca şi noi cădeam seceraţi de o dulce toropeală.
"BIIIIIIIIIPPPPP" mă sună un cretin, mă încadrasem greşit şi i-am tăiat faţa în rond (deci nu era el cretinu' !). Treceam deja de gara din Braşov şi căutam ieşirea spre Târgu Mureş.

Despre frustrari si alte metehne in secolul 21

2009-07-08T17:02:00.008+03:00

Ahh daa cred ca nu v-am spus pana acum de prietenii mei Pic şi Poc. (Ba exista au si blog ). Ei sunt una dintre puţinele legaturi pe care le mai am cu copilaria. Asa se face ca ori de cate ori ma simt pus la pamant de propria-mi incapacitate da a-mi gestiona viata, ma duc si ma plang cand la unul cand la altul (depinde care e de servici la plans pe umeri).
Si ei isi plang de mila unul altuia, ba chiar imi plang si mie de mila, impreuna formam un cerc plangacios. Nu de mult Pic, intr-un moment de mare cutezanta, si-a luat frsutrarile in dinti si... ce sa vezi si-a construit propriul spatiu virtual de etalat idei, enumerat frustrari, scuipat politicieni si alte chestii obisnuite in blogosfera. Bravo Pic, da-le la glezne !!!
Astazi insa s-a petrecut un lucru ciudat. Pic si Poc s-au certat. Incredibil, stiu. Trist chiar. Am plans toti 3 bineinteles. Mai ales ca Poc ne-a servit (argumentat) o portie de maturitate.
Viata ar fi lipsita de culoare fara prietenii mei, de aceea am sa încerc sa vi-i prezint, pe rand, pe toti pentru a le face dovada profundului meu respect. Ramane ca voi sa stabiliti legatura lor cu viata reala.
Va urma.

26 iunie - Ziua Drapelului National !!!

2009-06-26T15:05:00.003+03:00

In memoriam Michael Jackson

2009-06-26T14:55:00.007+03:00

1958 - 2009

In memoriam Ion Dolanescu !

2009-03-20T09:37:00.007+02:00

25 ianuarie 1944

19 martie 2008

Lacrimi şi suspine !!!

2009-03-18T16:10:00.008+02:00

Eh dragii mei... nu am mai scris demult întrucât muza mea suferă de astenie. Dar astăzi, da astăzi a tresărit după ce și-a băut terapeuticul ceai de muşeţel menit să-i cauterizeze hemoragia de idei.
Mi se zbătuse ochiul drept încă de aseară, căci forţe supranaturale deja încercau să ma avertizeze de catastrofa ce va urma. Însă eu, ignorant, m-am lăsat scufundat într-o letargie totală, garnisită cu o nuvelă în limba lui Shakespeare.
Şi cum navigam eu aşa prin fiordurile unui text electronic, inevitabilul s-a produs. Un clinchet (aducea mult cu un clopot ce suna a moarte) îmi anunţă sosire unui e-mail de ultimă oră. Îngrozit deci, cum vă spuneam, cu mâna-mi tremurând pe şoricel, deschid căsuţa poştală. Eh şi ce-mi văzură ochii, Doamne Dumnezeule Mare: sublima, mirobolanta, excepţionala, talentata, profesionista ELENA BĂSESCU, domnule, şi-a dat demisia din PD-L! Şoc şi groază!!!
Gândindu-mă imediat la nenorocitul viitor pe care îl vor avea de-acum înainte tinerii politicieni fără vârful lor de lance, am lăcrimat. Blestemând toate trusturile şi tonomatele care au dus la o asemenea tragedie, am navigat totuşi pe site-ul unei televiziuni de ştiri. Momentul e cel puţin comparabil, ca dramatism, cu retragerea lui Stolo - reloaded - aşa că trebuia să mă informez.
Am descoperit astfel şi înregistrare declaraţiei junei al cărei viitor politic, atât de strălucit, cu siguranţă nu se va încheia aici.
Pe un ton sigur, cu o voce tremurândă, cerea tatălui să-i ierte căci nu ştiu ce fac. Ea se va sacrifica pentru binele partidului şi al Tatălui şi nu va mai candidat la europarlamentare ca membru PD-L. Ci singură singurică va urca pe Golgota Bruxelles-ului, va trece prin patimile celor 100.000 de semnături şi va înfrunta dificultăţile finaciare pentru că are ambiţ şi ţine la onoarea ei de familistă.
Unde s-a ajuns domnule dacă până şi celor mai buni dintre noi - tinerii aspiranţi politici - li se fac asemenea şicane şi nu li se recunoaşte valoarea şi succesurile pentru care au muncit atâta în ultimii 4 ani. În astfel de momente când văd graţioasele gazele sfâşiate fără milă de lei, suspin cu amar, îmi şterg faţa înecată în lacrimi şi strig: OOHHH Doamne cât de nedreaptă e legea junglei noastre !!!

Memento mori !

2009-02-11T11:43:00.005+02:00

Sunt clipe in care omul se loveşte brutal de micimea fiinţei sale. Şi atunci parcă trezit din beţie incepe un dilaog interior, o căuatare a sinelui care să-l repună pe cursul unei vieţi plină de realizări iluzorii. Această frămâtare internă nu de puţine ori împinge raţionalul la limitele sale cu misticul şi zămisleşte din nou speranţa. Divinitatea pare mai aproape, mai uşor de cuprins, mai dornică să-ţi ofere iertare şi alinare.
Aceste clipe sunt profund intime. Un astfel de moment de maximă încordare interioară îl reprezintă confruntarea cu moartea. Pierderea unei persoane apropiate te face să conştientizezi din nou - pentru scurt timp ce-i drept, fiindcă societatea capitalistă navăleşte apoi peste tine - că şi tu eşti muritor, că şi ţie ţi se poate întâmpla.
O tragedie s-a produs zilele trecute. Una din miile de tragedii care se produc în fiecare zi. Un tânăr a murit înjughiat. Dar pentru ca tânărul era un sportiv cunoscut, egoismul morbid şi setea funebră de audienţă au început să comercializeze din nou suferinţa unei familii şi durerea unui tată.
Mass media - profund afectată şi alarmată, cetăţenii - regretă cele întâmplate, autorităţile - dau asigurări de rezolvare a cazului, noi cu toţii - NIŞTE IPOCRIŢI. Dacă ne-ar păsa cu adevărat astfel de momente ar fi mult, mult mai rare.

Cu ochii larg închişi !

2009-01-22T13:43:00.010+02:00

Speranţa şi schimbarea, două concepte cheie pentru orice electorat. Deziluzia şi stagnarea - surorile lor vitrege.
Spun asta sub auspiciile celui mai răsunător eveniment al acestui început de an. DA, mult mai răsunător decât tunurile israeliene, decât strigătele disperate ale copiilor palestinieni, decât scrâşnetul robinetelor ruseşti inchizându-se şi chiar decât vocile miilor de şomeri, victime ale capitalismului desuet. Începând de marţi 20 ianuarie 2009 Statele Unite ale Americii au un preşedinte de culoare.
Ceremonia de învestire a acestuia i-ar fi făcut pe Cezar, Carol cel Mare, Napoleon, Franz Josef, Hitler şi chiar Stalin să-şi muşte buzele de invidie. Peste 2 milioane de oameni au venit, de bună voie, să-l ovaţioneze pe Barack Hussein Obama. Acesta este noua imagine a SUA, ţară care vrea să ne arate încă odată că se poate – YES, WE CAN ! După ce au democratizat pe rând Afghanistanul şi Iraqul, au adus pacea în Orientul Mijlociu, au relansat economia mondială şi pentru siguranţa tuturor au lansat conceptul de monitorizare a tuturor convorbilor telefonice, Statele Unite dau lumii acum noul semi-zeu.
Societatea internaţională este extaziată. Numai câţiva cârcotaşi – recte Nicolas şi Silvio – privesc cu scepticism această investitură, dar asta numai pentru că din clubul select al Liderilor Bufoni nu va mai face parte şi George.
Sigur pentru orice specialist în marketing electoral ceea ce se întâmplă acum este o încântare. Totul este atât de bine aşezat, simbolistica este atât de puternică, liderul atât de convigător iar speech-ul – Dumnezeule speech-ul – este magnific. O maşină de propagandă perfectă pentru un public perfect.
E greu să nu iţi placă Obama. E întruchiparea speranţei şi a schimbării. Criza economică mondială şi ameninţarea tot mai convingătoare a epuizării resurselor pentru energia convenţională presează liderii să devină astfel de întruchipări. Iar noi, noi toţi duhnind a democraţie, nu încercăm să deschidem ochii, să scotem la iveală părţile putrede al sistemului şi ale economiei, să le cauterizăm sau după caz să le amputăm - cu tot cu vinovaţi - şi să găsim soluţii mai bune.
Noi ţinem ochii larg închişi, mâinile ridicate spre cer şi aşteptăm ca cineva să facă asta pentru noi. Să fac STATUL treaba asta. Şi STATUL să-l conducă cel care se vinde mai bine: ambalat cât mai frumos, pictat cu drapelul naţional, stampat cu timbrul părinţilor fondatori, parfumat cu sudoarea muncitorilor şi stropit cu sângele soldaţilor.
Ce contează că e un pachet gol, dar măcar arată bine !

La râul Babilonului, acolo am şezut şi am plâns…

2009-01-19T19:05:00.012+02:00

Mereu am crezut că trăiesc la marginea realităţii. De câteva luni însă am descoperit că trăiam la marginea imaginarului. Şi am simţit cum viermele disperării îmi roade viziunile, cum mucegaiul deznădejdii se urcă pe murii voinţei mele. Cu visele paralizate de frica eşecului m-am blocat în cotidian.
Aş vrea să spun că nu ştiu unde am greşit, dar tocmai pentru că ştiu atât de bine - unde, când şi de ce am greşit - mă frământ. Mă plâng într-una, trântesc şi bufnesc însă nu fac nimic folositor. Adevărul e că nu ştiu nici ce, nici de ce să mai fac ceva.
Mi-am sădit motivaţia la marginea unui râu de speranţe şi am vrut să crească un brad falnic acolo unde numai trestii şi sălcii cresc (ce nebunie nu?). Totuşi un copăcel al realizărilor închipuite a rodit plăpând, dar l-am forţat să crească hrănindu-l cu deşertăciuni. Fapt pentru care în scurt timp a fost covârşit de vâscul haotic al prea multor idealuri, dovedindu-mi că oricât de bună ar fi sămânţa sădită, e nevoie de timp, de mult timp ca să-ţi poţi odihni orgoliul la umbra realizărilor.
Mă simt acum ca un pustnic în deşertul neîmplinirilor. Îmi lipseşte lumina ca să mai pot vedea calea, mă tângiu şi strig neputincios: "Cred Doamne! Ajută necredinţei mele!"

Tribut unui artist in devenire ;)

2009-01-19T12:58:00.011+02:00

Pentru că bunul meu prieten Luca Achim, (Luky pentru cei apropiați) a manifestat o plăcere sadică de a se juca de-a fotograful caricaturist încă din copilărie am postat acest noi "opere" ale sale. Sigur sunt poze "bolnave" de cultul personalitaţii dar pentru adevăratele sale capodopere fotografice puteţi accesa link-ul din titlu.

Maestrului Luca îi doresc multă inspiraţie şi modele mult mai reuşite!

Domnul cel de pasăre măiastră....

2009-01-14T15:28:00.005+02:00

Vulpea şi gânsacul ! - Morala (II)

2009-01-14T09:08:00.004+02:00

Gânsacul de bucurie, a plecat ca să se scalde
Tocmai în Ţările Calde.
Iepurașu-n urma lui, prinse coama lupului
Şi ceru imperial: "Pe cumătra Secretar!"
Lupul puse iarăși botul şi execută-ntru totul.
De-aici mare supărare printre nobilele fiare,
Căci nicicând n-au conceput: iepure, vulpe şi lup,
Șezând la o masă-ngustă,
Savurând ficat de gâscă.
*********************
Dar îndată întors gânsacul adună în Crâng tot Sfatul:
Pe gibonul de Sector, pe şeful guzganilor,
Pe bufniţa cumpătată şi, fireşte, ursul tată !
Din formule statutare, judecata a venit:
Lupul fără drept de ghiare
Şi-întru totul jupuit !!!
*********************
MORALA:
De te faci frate cu Dracul,
Ca să nu te îneci,
Absolut inevitabil,
Puntea tot spre Iad o treci !!!

Vulpea şi gânsacul ! - fabulă cu repetiţie (I)

2009-01-12T16:34:00.004+02:00

Demult, demult, tare demult
Se iscă gâlceavă-n crâng,
Iepurașul, tineţi minte,
Ajunsese Președinte
Şi-îşi puse, prieten fidel,
Papagalul Premier.
Iar Guvern, să te ții nene,
Doar din lupi şi din hiene.
La Cameră şi Senat,
O puicuță şi-un gânsac,
Fiindc-aşa a fost, vezi Doamne,
Votul printre lighioane !

Realitatea 3G

2009-01-09T12:02:00.005+02:00

Gazele rușilor fac legea în Europa. Putin joaca alba neagra cu întâiul marinar al ţării şi noi privim cu ochii înlăcrimați de admirație cum face el ordine în justiție. Fără excepţii bineînțeles.

Gaza fierbe sub tirul israelian, forurilor internaționale dovedindu-li-se ilustra inutilitate. Se pare ca din dureroasa lor istorie, atât de mult deplânsă pe toate meridianele, israelienii nu au învățat nimic. Şi dă-i şi luptă şi dă-i şi luptă până când li se va înfunda şi lor din nou....ja !?

Guvernul e total depăşit de orice situaţie. Nici nu ar avea cum să fie altfel un guvern condus de sluga perfectă. E ştiut ca slugile nu au dreptul la viziune ci doar la executare şi aprobare totală a stăpânului. După binecunoscutul slogan "noi muncim, noi nu gândim".
***
Nu îmi neg viziunile de stânga dar, dincolo de orice partizanat, ce se întâmplă la ora actuală pe scena politică de la noi nu prea mai are legătura nici măcar cu un minim de evoluţie democratică. Ar trebui ca acei lideri ai PSD care nu sunt deacord cu "linia de partid" (dacă există astfel de lideri!) să rupă tăcerea, să spună că nu e normal să-i pupăm pe gură pe cei care ne-au scuipat în ultimii 8 ani şi să-l lase pe "reformistul şef" de la Senat să se spele pe cap cu alianţa lui sinigicaşă. S-ar putea sa aibă mai mulţi susţinători decât s-ar aştepta !
***
Încep să cred că singurul om care mai are curajul să spuna lucrurilor pe nume în ţara asta a rămas Badea. L-au şi amendat pentru că "ostentativ şi simbolic" a dat cu bocancii în tartorul de la Cotroceni. Ştiu că nu e susţinătorul niciunei părţi, dar ştiu şi că suţine dreptul cetăţeanului la revoltă împtriva îngrădirii oricărei libertăţi şi la înlăturarea oricărui tip de manipulare.
Cât timp încă mai ţine cineva ridicat steagul democraţiei mai avem o şansă !

Un nou an, un nou început, noi sperante....

2009-01-07T12:46:00.004+02:00

După lupte seculare cu demonii interiori mă regăsesc iar într-o stare de agitație creativă. Am avut nenumărate încercări de a-mi crea un blog, inițial pentru ca era în interesul vechiului job, apoi pentru ca era la moda și în final pentru că nu mai aveam nimic de făcut pe acasă. Bineînțeles că au eșuat lamentabil fiindcă nu reuşeam sa găsesc acel imbold care sa ma faca sa scriu fara a cauta cuvintele în cele mai ascunse colțuri.
Scriu acum pentru ca simt nevoia sa-mi expun ideile si sa primesc poate corecturile necesare remontării sau îngropării definitive a unor idealuri. Am vrut sa fac un blog politic sau măcar unul de analiză politică. Dar e inutil în situația în care oricum toată lumea e specialistă în domeniu, aşa ca încerc doar să-mi expun propriile mele gânduri despre tot și toate.
Cu siguranță voi fi subiectiv, părtinitor, neînțelegător și lipsit de orice urmă de înţelegere pentru prostie, nesimţire şi mitocănie. Aşa că dacă unii vor simți nevoia să-și bage diverse îi invit să umple gropile din șoselele patriei.
Nu am pretenția de a mă considera un intelectual, dar pot măcar să sper că oricine a trecut printr-un proces educațional de lungă durată îşi dorește mai mult atât pentru propria persoana cât şi pentru societatea în care trăieşte. Sunt absolut sigur că putem depăși grotescul manelist, apetitul mitocănesc şi avântul șmecheresc ce ne împresoară momentan. Pasivitatea nu este însă în favoarea noastră acum, chiar dacă vom fi glasul profetului ce strigă în pustie tot va trebui să blamăm anormalul care își pretinde zilnic statutul de normalitate.
Cu riscul de a mă repeta voi încheia astăzi spunând că ma simt încă străin în acest spațiu virtual, un loc unde dansul propriilor idei e adeseori efectuat pe muzica acelora care işi răpesc câteva clipe pentru comentarii, analize si critici. Însă încerc din nou sa intru în această horă pentru că am în continuare convingerea că şi în România se poate. Că prin dialog, negociere și ordonare a priorităților putem construi noi orizonturi pentru fiecare în parte și pentru noi toți ca societate.
Așadar din nou la dans !

Coming soon....

2008-09-20T10:47:00.001+03:00