Memento mori !

Sunt clipe in care omul se loveşte brutal de micimea fiinţei sale. Şi atunci parcă trezit din beţie incepe un dilaog interior, o căuatare a sinelui care să-l repună pe cursul unei vieţi plină de realizări iluzorii. Această frămâtare internă nu de puţine ori împinge raţionalul la limitele sale cu misticul şi zămisleşte din nou speranţa. Divinitatea pare mai aproape, mai uşor de cuprins, mai dornică să-ţi ofere iertare şi alinare.
Aceste clipe sunt profund intime. Un astfel de moment de maximă încordare interioară îl reprezintă confruntarea cu moartea. Pierderea unei persoane apropiate te face să conştientizezi din nou - pentru scurt timp ce-i drept, fiindcă societatea capitalistă navăleşte apoi peste tine - că şi tu eşti muritor, că şi ţie ţi se poate întâmpla.
O tragedie s-a produs zilele trecute. Una din miile de tragedii care se produc în fiecare zi. Un tânăr a murit înjughiat. Dar pentru ca tânărul era un sportiv cunoscut, egoismul morbid şi setea funebră de audienţă au început să comercializeze din nou suferinţa unei familii şi durerea unui tată.
Mass media - profund afectată şi alarmată, cetăţenii - regretă cele întâmplate, autorităţile - dau asigurări de rezolvare a cazului, noi cu toţii - NIŞTE IPOCRIŢI. Dacă ne-ar păsa cu adevărat astfel de momente ar fi mult, mult mai rare.

Cu ochii larg închişi !

Speranţa şi schimbarea, două concepte cheie pentru orice electorat. Deziluzia şi stagnarea - surorile lor vitrege.
Spun asta sub auspiciile celui mai răsunător eveniment al acestui început de an. DA, mult mai răsunător decât tunurile israeliene, decât strigătele disperate ale copiilor palestinieni, decât scrâşnetul robinetelor ruseşti inchizându-se şi chiar decât vocile miilor de şomeri, victime ale capitalismului desuet. Începând de marţi 20 ianuarie 2009 Statele Unite ale Americii au un preşedinte de culoare.
Ceremonia de învestire a acestuia i-ar fi făcut pe Cezar, Carol cel Mare, Napoleon, Franz Josef, Hitler şi chiar Stalin să-şi muşte buzele de invidie. Peste 2 milioane de oameni au venit, de bună voie, să-l ovaţioneze pe Barack Hussein Obama. Acesta este noua imagine a SUA, ţară care vrea să ne arate încă odată că se poate – YES, WE CAN ! După ce au democratizat pe rând Afghanistanul şi Iraqul, au adus pacea în Orientul Mijlociu, au relansat economia mondială şi pentru siguranţa tuturor au lansat conceptul de monitorizare a tuturor convorbilor telefonice, Statele Unite dau lumii acum noul semi-zeu.
Societatea internaţională este extaziată. Numai câţiva cârcotaşi – recte Nicolas şi Silvio – privesc cu scepticism această investitură, dar asta numai pentru că din clubul select al Liderilor Bufoni nu va mai face parte şi George.
Sigur pentru orice specialist în marketing electoral ceea ce se întâmplă acum este o încântare. Totul este atât de bine aşezat, simbolistica este atât de puternică, liderul atât de convigător iar speech-ul – Dumnezeule speech-ul – este magnific. O maşină de propagandă perfectă pentru un public perfect.
E greu să nu iţi placă Obama. E întruchiparea speranţei şi a schimbării. Criza economică mondială şi ameninţarea tot mai convingătoare a epuizării resurselor pentru energia convenţională presează liderii să devină astfel de întruchipări. Iar noi, noi toţi duhnind a democraţie, nu încercăm să deschidem ochii, să scotem la iveală părţile putrede al sistemului şi ale economiei, să le cauterizăm sau după caz să le amputăm - cu tot cu vinovaţi - şi să găsim soluţii mai bune.
Noi ţinem ochii larg închişi, mâinile ridicate spre cer şi aşteptăm ca cineva să facă asta pentru noi. Să fac STATUL treaba asta. Şi STATUL să-l conducă cel care se vinde mai bine: ambalat cât mai frumos, pictat cu drapelul naţional, stampat cu timbrul părinţilor fondatori, parfumat cu sudoarea muncitorilor şi stropit cu sângele soldaţilor.
Ce contează că e un pachet gol, dar măcar arată bine !