Parteneri la trafic (V)

Nimeni nu alege familia în care se naşte, copilăreşte şi se maturizează. Unii spun că ţine de hazard, alţii că e vorba de predestinare iar cei mai pioşi spun că e voia divinităţii. Care e adevărata explicaţie, sincer, nu ştiu. Ceea ce ştiu însa este că, indiferent de familia pe are o ai, pentru a fi un om fericit şi împlinit cu adevărat ai nevoie de prieteni.
Iar spre deosebire de familie, prietenii ţi-i alegi. Dintre vecini, dintre colegii de şcoală, dintre colegii de facultate, dintre cei de la servici sau pur şi simplu dintre cei pe care, la un moment sau altul în viaţa ta, îi întâlneşti şi îi simţi aproape de tine. Ei îţi umplu viaţa, sunt lângă tine când plângi sau când te bucuri, când familia e departe, când disperarea te cuprinde, când nebunia îţi bate la uşă, când fericirea te înaripează sau când deciziile te copleşesc.
Inevitabil din multitudinea amiciţiilor legate într-o viaţă unele se pierd. Fără îndoială ajungi să faci categorii în care îi incluzi pe cei cu care intri în contact. Cu siguranţă cei pe care îi poţi suna oricând, fără teama de a te lovi de un refuz, sunt puţini.
Dacă nu i-aş fi întâlnit pe Iordan, Luiza, Adina, Ruxi, Mihaela, Oana, Luca, Cristi, Florin, Dani, Cipri, Otilia, Diana, Dragos, Sorin, Ovidiu, Alice, Rareş aş fi fost mult mai sărac sentimental, mai lipsit de umanitate, mai singur. Iar singurătatea e cel mai mare duşman al încrederii în propriile forţe şi al speranţei într-o lume mai bună.
Deşi eram doar eu în maşina ce acum o cotea spre Ungheni - ocolind oraşul de unde SMURD-ul a plecat ca să salveze ţara - şimţeam că merg alături de mine toate clipele în care am trăit prietenia adevărată.
"Unu mai muncitoresc" în 2004. Petrecusem 3 zile de vis la Salard. Focuri de tabara, grătare, beţii şi pasărea colibri (singurul CD pe care nu-l uitasem la Mureş). Eram vreo 10, ce debordam de atâta tinereţe. Ne urcasem într-un personal plin ochi şi stăteam pe bagaje între vagoane. Mâncam pâine cu parizer şi treceam o sticlă de tanita şi una de vin din mână în mână. Niciunul nu mai avea voce, dar toţi cântam. Eu dădeam tonul - excursiile si taberele din copilarie mă transformaseră într-un mare amator de cântece de voie bună - "Mă duseeeeeeiiiii, da mă dusei să trec la Oooolllltt....... şi se porneau cu toţii. Parcă şi trenul călca pe şine în ritmul nostru, vagoanele ţinându-ne isonul.
Simţeam că se poate. Că viaţa asta merită. Că noi o vom dovedi. Râdeam. Cipri - miserupist - îşi tachina blonda, Dani - calm - pupa o sticla, eu - plin de mine - glumeam porcos, urlam din toţi rărunchii şi credeam că timpul nu va mai trece peste noi...
Un greier, pe post de detector, mă anunţa că băieţi buni plimbă un radar. Treceam de Recea.

Ieșirea din rond (IV)

Când prinzi aripi dar nu ai băut Red Bull, cânţi dar nu eşti suficient de beat, pluteşti deşi nu ai prizat nimic, e clar: eşti victima lui Cupidon. E şi ăsta un risc.
Dacă săgeata lui pleacă de pe malul Dâmboviţei şi te loveşte la 400 km distanţă riscul creşte exponenţial.
Odată inima străpunsă mii de viermişori se cuibăresc în ea şi îşi încep metamorfoza. Se hrănesc meticulos cu sentimentele tale. Mai întâi le rod - faza de dor. Apoi muşcă bucăţele mai mari - faza sms-uri/beep-uri/conversaţii dulci. Urmează smulgerea de hălci mari şi zemoase - faza gelozie/crize de personalitate. Iar când se satură de-a binelea - când se apropie clipa revederii - îşi rup coconul, îşi desfac aripile şi...să te ţi "flutureala naibii" în stomacul tău.
În dreapta mea se deschidea drumul spre gară, în stânga se înălţa etern cetatea. Speriate de efemeritate, amintirile căutau din nou să mă îmbie la oftare.
Trecuseră aproape 3 săptămâni de când nu ne văzusem. Nimeni nu dădea nicio şansă unei relaţii la distanţă, reînnodată după ani buni. Făcusem în sfârşit rost de ceva bănuţi şi acum rulam cu viteză de croazieră spre Sighişoara. Ne întâlneam aici fiindcă era la jumătatea drumului dintre noi. Era week-end-ul cu Paştele Catolic. Cameră am gasit numai la o pensiune lângă gară. Mai conta? Urma să ne strângem în braţe, să ne scăldăm în priviri dulci şi să ne pierdem în visare, nimic nu mai conta. Pentru 2 zile eram doar noi.
Şi Doamne ce zile au fost. După o noapte scurtă am pornit aiurea prin Cetate. Nu eram pentru prima data acolo, dar fiecare colţişor era nou, fiecare cărare părea neumblată şi fiecare chip zâmbitor. Am urcat în Turnul cu Ceas. Inimile ne ticăiau la unison. Deşi cuvintele erau de prisos, buzele simţeau nevoia de mişcare.
Un soare blând, primăvăratic, se odihnea pe două chipuri fericite.
Semnalizarea ţăcăne isteric. Părăsesc citadela ieşind din rond spre Târgu Mureş şi îmi privesc telefonul: "Message sent".