14 iul. 2009

Intersecţii (II)

Decizii. Întreaga viaţă e un set de decizii. În copilărie le iau alţii pentru noi, dar pe măsură ce înaintăm în vârstă se înmulţesc şi apasă tot mai greu pe umerii fiecăruia. Ne sunt pasate de părinţi uneori gradat, alteori în mod brutal şi începem să conştientizăm puterea lor. Încă din adolescenţă deciziile capătă o conotaţie profetică, pe baza lor se creionează diferite căi care urmate sau nu vor fi determinante pentru evoluţia restului vieţii şi implicit pentru împlinirea noastră ca adulţi: "Ce liceu să aleg? Ce profil urmez?Dau la facultate?Unde?Muncă din prima sau viaţă de student?Carieră mai întâi sau familie înainte de 30 de ani?Imi dau demisia sau mai îndur umilințe cu gândul la un viitor mai bun?Rămân în ţară sau plec?Viaţă de huzur sau cumpătare?"
O decizie corectă cu rezultat pozitiv nu înseamnă decât înscrierea pe un drum aparent mai lin în care următorele decizii poate vor fi mai uşor de luat. O decizie greşită cu rezultat negativ atrage regrete şi învinovăţiri şi cere tărie de caracter. Ambele înseamna însă experienţă de viaţă iar pe baza acestei experienţe, ce credeţi? Da aţi ghicit, pe baza experienţei ne vor creşte din nou aripi de încredere şi vom lua bineînţeles alte şi alte decizii. Iată un alt cerc vicios nu-i aşa?
Revenind. Căutam drumul spre Târgu Mureş. Mă zgâiam ca de obicei pe stâlpii cu indicatoare (Cristina pierzându-şi răbdarea amuţise - e doar un GPS cu atitudine, staţi liniştiţi). Mă încurcam în intersecţii.Mă mai pierdusem în Braşov şi în trecut deşi treceam aproape lunar prin zonă. Eram ezitant. Mă impacientam, nu urmăream indicatorul şi pac, viram la dreapta ori prea devreme ori prea târziu. Suduiam, căutam un loc potrivit unde să întorc şi într-un final mă înscriam pe ruta potrivită. De data asta însă am reuşit din prima încercare. La ieşire am oprit să alimentez (e un mic ritual al meu, aici la una din bezinăriile de pe dreapta oprisem prima dată când am pornit pe drumul ăsta ca şofer).
Şoseaua era liberă, vreme era bună, puteam să o calc. Începusem să intru totuşi cam tare în virajele din apropiere de Rupea şi partenerii mei de drum se treziră zdruncinați.
Ploua torenţial. Abia îmi luasem carnetul. Lămâile zâmbeau exclamator din luneta şi parbrizul Solenzei mele. Pic zăcea pe bancheta din spate. Deşi atingeam maxim 90 la drum drept iar în viraje intram ca melcul îi era rău doar la gândul ca o să-i fie rău în maşină. Bunicul în dreapta îmi repeta "Vremea e şchimbătoare, din 12 în 12 km se şchimbă". Era trecut bine de 60 de ani, fusese şofer de tir. Însoţea "băieţelul, că nu ştie drumu' mititelu' " şi se întorcea acasă cu trenul de unul singur.
Îmi transpiraseră mâinile pe volan. Ştergătoarele scârţâiau agasant. Geamurile se abureau in continuu şi nu înţelegeam exact de ce. Pierdusem semnalul radio. Un tir intra prea tare in curbă
. Inima căta să-mi iasă din piept "Ce mă fac?". "Uşurel tată, uşurel, că acu' ajungem" venea alinarea. "Andrei..." se auzi din spate, dau să mă uit. Dintr-o dată maşina tremură. Volanul trage uşor stânga.... zang, zang, zang, zang....sar ca ars "HIIII ce-a fost asta???" - călcasem pentru prima dată linia continuă zimţată.
Pic se freca pe mâini. "Ţi-e rău?". "Ehh..." răspundea şi molfăia un măr.
Tresar. Boney M încep să cânte de undeva de sub mine. Iar mă aşezasem pe telefon. Tata. Uitasem să-l sun din Braşov.






Un comentariu:

  1. Ce? Ti-era frica? Jesus!! Daca stiam nu ma mai mergeam cu tine in veci. Glumesc. Marul ala era mancarea mea pt tot drumul, ca doar nu puteai sa tragi pe dreapta mereu sa hranesc bobocii.

    RăspundețiȘtergere