3 aug. 2009

Succesiune de curbe deosebit de periculoase (III)

Vine o vreme pentru fiecare când în balanţa unei decizii importante atârnă greu riscul. Unii preferă să joace la sigur. Întreaga viaţă aleg căile mai puţin periculoase şi se declară fericiţi cu ceea ce obţin. Pentru cei mai exteremişti dintre ei filosofia "rişti şi câştigi" se transformă chiar în "nu rişti nimic, nu pierzi nimic". E un punct de vedere nu?
Dar pentru cei care sunt decişi sa lovească potul cel mare, să ia de la viaţă cam tot ce le poate ea oferi, riscul devine un modus vivendi.
Pentru mine partea cea mai rea este că, fiind mult prea visător, mă las adesea furat de iluzia câştigului. Astfel că odată decis să ma arunc în arena cu lei deja mă văd învingător. Simt coroana de lauri pe cap. Caesarul zâmbindu-mi binevoitor. Publicul în delir. Orgoliul beat pulbere.
Rezultatul? Neglijez posibilitatea eşecului şi aproape uit ca aş putea sfîrși sfîșiat de nobilele jivine. Fapt care face ca atunci când prietenul meu turmentat muşcă din ţărână să fie al naibii de dureros.
Sigur, veți spune fie : "din greşeli se învaţă" sau chiar "ce nu te omoară te întăreşte". Poate. Dar la mine a mai avut două efecte secundare: 1. m-a făcut să-i accord eşecului mai multă atenţie (pozitiv cred) şi 2. mi-a cam tăiat pofta de luptă (negativ cred).
Pe măsură ce mă apropiam de cetatea Sighişoarei umbra trecutului apropiat părea să mă împresoare. Numai cu un an în urmă eu şi Poc, doi viteji, ne luam cu zmeul destin la trântă. Şi zi de vară până-n seară ne-am luptat să ajungem din inima Ardealului până la Năvodari, cu toată casa într-un Clio.
"Eu mă mut" îi spusesem. "Şi eu, nu mă duci tu până acasă, plătesc drumul şi asigur cazare la mare". Şi duşi am fost.
Lăsam în urmă studenţia, prietenii, beţiile, lacrimile şi bucuriile ultimilor 5 ani din viaţă. Pariam pe noi şi pe tinereţea noastră. Trebuie să ne descurcăm noi cumva - ne încurajam la Mol unde poposisem la o cafea.
Tot drumul am tocat încet, metodic fiecare zvon, fiecare bărfuliţă, fiecare întâmplare. Eu cântam de bucurie, ea se văita de rău
(n.a: probabil conduc foarte prost). Simţeam că pot să fac orice şi că micul inconvenient cu relocarea va fi repde dat uitării în faţa unui job sigur, a unui început de carieră promiţător.
La capătul drumului vedeam nu numai valurile răcoritoare ale Pontului Euxin, ci resimţeam de-a dreptul bucuria tâmpă de mă arunca într-o mare de incertitudini, cu deplina siguranţă că voi pluti învingător.
Lăsam acum benzinăria în spate, după ce-i plătisem tributul cuvenit. Un indicator îmi arăta durmul spre inima cetăţii şi altul mă îndreapta spre Târgu Mureş şi spre Gară.



Un comentariu:

  1. Hai mai ca ai ramas la Sighisoara. In ritmul asta o sa ajungi la Cluj cand imi gasesc eu de lucru.

    Poc

    RăspundețiȘtergere