10 mai 2010

"Ce simti de 9 mai ?" - un articol pur subiectiv

De-a lungul timpului 9 mai a fost marcat de o serie de evenimente importante, şi amintindu-ne de această zi, dincolo de simpla evocare a unor persoane şi de simpla enumerare a unor ani este de remarcat încărcătura simbolică şi sentimentală care a stat în spatele oamenilor şi ideilor care odată transpuse în practică au schimbat cursul istoriei unei naţiuni, a unui continent, ba chiar al lumii însăşi.

Fără a ştirbi nicicum din importanţa pe care fiecare dintre evenimente o are, cronologic, trebuie amintită mai întâi însemnătatea lui 9 mai ca: Zi a Independenţei, Zi a Victoriei şi ca Zi a Europei

Cu siguranţă rememorarea unui 9 mai 1877 şi a unui 9 mai 1945, are o puternică încărcătură naţională, naţionalistă chiar am putea spune şi cred că oricărui român îi este aproape imposibil ca, după amintirea jertfelor din Războiul de Independenţă şi mai ales a celor din cel de-al doilea război mondial, să nu se întrebe – referitor la un 9 mai 1950 – aşa cum se pare ca s-a întrebat şi marele voievod Mihai Viteazul: „ Europa? Unde era Europa când am avut nevoie de ea?”

Un astfel de impuls trebuie însă depăşit şi trebuie efectuată o analiză temeinică a situaţiei politico-economice actuale, la nivel european şi mondial. Numai o gândire pragmatică, şi nu una pătimaşă, poate asigura prosperitatea de care orice naţiune are nevoie pentru a-şi putea canaliza surplusul către prezervarea şi valorificarea identităţii proprii şi ca atare pentru întărirea poziţiei sale pe scena internaţională.

Ca multe alte evenimente şi cele legate de data de 9 mai sunt supuse controverselor şi dezbaterilor între diferite curente de opinie. Aici cred că este edificator George Orwell : „Cine controlează trecutul controlează viitorul. Cine controlează prezentul controlează trecutul.”

După cum ştim, la 9 mai 1877 Mihail Kogălniceanu – ministru de externe la acea dată - este interpelat în Parlamentul României, de către deputatul Nicolae Fleva în legătură cu problema independeţei faţă de Imperiul Otoman. Răspunsul, marelui om de stat Kogălniceanu s-a constituit într-un celebru discurs prin care proclama că suntem „independenţi, o naţiune de sine stătătoare”. Parlamentul s-a reunit apoi într-o sesiune extraordinară şi a votat declaraţia de independenţă a României, această fiind semnată şi de principele Carol I, în ziua următoare, pe 10 mai. Dată care a fost sărbătorită ca zi a independeţei până la instaurarea regimului comunist.

Nu a fost însă suficientă o simplă procedură legislativă pentru obţinerea efectivă a deplinei suveranităţi statale. Contextul european de la acea dată găsea Româniea prinsă din nou între interesele economico-militare ale Rusiei, Austro-Ungariei şi Imperiului Otoman. Şi ca de obocei la confluenţa acestor mari plăci tectonice avea să izbucnească tumultos magma fierbinte a unui război care să reaşeze raporturile de forţe. Independenţa României a fost câştigată pe câmpurile de luptă din Bulgaria in anii 1877-1878, însă recunoaştere ei de fapt şi de drept s-a obţinut printr-o intensă luptă diplomtică în urma Congresului de la Berlin din 1878, sub tutela Cancelarului Bismark, deşi exsistase deja o negociere a păcii bilaterlă (ruso-turcă), la San Stefano.

Ceea ce cred eu că trebuie să reţinem din acest episod şi faptul care trebuie cinstit de fiecare generaţie în parte, este:

1. tăria de caracter a celor aflaţi la cărma statului la acea vreme (principele Carol I, Mihail Kogălniceanu, I.C Brătianu) care nu au abandonat nicio clipă interesul naţional. In ciuda chiar şi a trădării marelui „aliat şi prieten”, Rusia care a obţinut din nou drepturi teritoriale asupra sudului Basarabie, României revenindu-i de la acea dată Dobrogea cu Delta Dunării şi celebra Insulă a Şerpilor.

2. curajul nebun şi dăruirea totală a celor care au luptat pe frontul din Bulgaria. Români adunaţi din toate colţurile vechii Dacii, mânaţi de conşţiinţa naţională şi dornici să plătescă preţul de sânge pentru a avea o ţară a lor, liberă, capabilă să-şi traseze singură propriul destin în istorie: „Aceşti bieţi ţărani, cu mantălile şi căciulile lor cu pene de curcan pe cap, ei de care se răsese atâta, dovediră că ştiu să moară dacă nu să învingă şi că li curge în vine tot sângele vechilor daci” (Kohn-Abrest)

Şaizeci şi opt de ani mai târziu, România, măcinată de două războaie mondiale şi de rapturi teritoriale nu mai avea din păcate în fruntea sa o clasă politică şi o diplomaţie suficient de mature şi înţelepte ca să reziste tentaţiilor vremurilor. Cu un rege prea tânăr tânăr atunci, un mareşal, conducător al statului arestat şi contestat până astăzi şi o armată prinsă între două fronturi, astfel ne găsea sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Un război pornit sub imboldul creeri Europei unei singure naţiuni, în cadrul Reich-ului de 1000 de ani.

În mai 1945 Germania Nazistă a capitulat în faţa forţelor Aliate. Data capitulării este şi ea subiect al contestaţiilor. În 7 mai la Reims generalul-colonel Alfred Jodl, in prezenta lui Dwight Eisenhower, Comandant Suprem al Fortelor Aliate şi a reprezentanţilor tuturor aliaţilor a semnat capitularea. Vestea a fost anunţată oficial pe 8 mai, care devine Zi a Victoriei, pentru vest-europeni.

Însă tot din dorinţa de a se scrie istoria după dicatare, Germania mai capitulează odată, la Berlin, în 9 mai 1945 unde Feldmaresalul Wilhelm Keitel semna capitularea în faţa Mareşalului Gheorghi Jukov Comandant al Forţelor Armate Sovietice şi a reprezentanţilor aliaţilor. Această dată devine zi de sărbătoare, ca „Zi a victoriei împoriva fascismului” în tot spaţiul de influenţă al URSS.

Având în vedere situaţia României la acea dată şi de la acea dată până în 1989, nu ştiu cât este de potrivit să o marcăm ca pe o zi de sărbătoare, cât mai mult ca pe una de comemorare: în primul rând a tuturor soldaţilor români care s-au jertfit mai întâi pe frontul de Est pentru apărarea fontierelor naţionale şi apoi pe frontul de Vest pentru eliberarea teritoriilor ocupate; în al doilea rând a spulberării visului de numai 20 de ani al României Mari.

Referitor la cea de-a treia semnificaţie a zilei, voi continua citând „Va veni o zi când toate naţiunile continentului, fără a pierde calităţile lor distincte sau glorioasele lor individualităţi, vor fuziona într-o unitate superioară formând astfel fraternitatea europeană. Va veni o zi când nu vor mai exista alte câmpuri de bătălie decât cele ale pieţelor deschise ideilor. Va veni o zi când gloanţele şi bombele vor fi înlocuite de voturi.”

Aceste cuvinte au fost rostite de către gigantul literaturii universale Victor Hugo. Astăzi la peste un secol şi jumătatea după această previziune, participăm şi noi la efortul de consolidare al visului devenit realitate: Uniunea Europeană. O realizare a popoarelor bătrânului continent care au înţeles că pot descoperi „unitate în diversitate”.

Sigur, ideea unui continent european reunit sub o singură flamură a existat încă din cele mai vechi timpuri manifestându-se sub diverse forme: politice, religioase, ideologice, culturale etc. Până la mijlocul secolului XX toate aceste încercări au fost sortit eşecului, datorită unui simplu fapt, de fiecare dată au fost însoţite de zgomotul tunurilor şi al strigătelor de luptă.

În urma celei de-a doua conflagraţii mondiale, naţiunile lumii au sesizat însă pericolul continuării unei interacţiuni pe scena internaţională bazată mai mult pe reliefarea particularităţilor popoarelor şi mai puţin pe identificarea valorilor comune care să devină punţi de dialog şi cooperare. Cu o Uniune Sovietică din ce în ce mai posesivă cu spaţiul est-european şi cu Statele Unite ale Americii, înărite economic şi militar la sfârşitul razboiului, liderii vest europeni s-au văzut nevoiţi să caute soluţii comune pentru ca statele pe care le reprezentau să poată avea în continuarea un cuvânt de spus la nivel mondial.

Ceea ce noi sărbătorim ca Zi a Europei, este tocmai rezultatul concret al efortului de reconciliere, franco-german, pentru asigurarea păcii şi cooperări între popoarele europene, dezlipindu-se de etichetele de învingător şi învins. Raportul sau Declaraţia Schuman a fost făcută publică la 9 mai 1950 şi venea cu o idee revoluţionară, de instituire a unei Comunităţi Europene a Cărbunelui şi Oţelului, reprezentând de fapt piatra de temelie a Uniunii Europene. În scurt timp 6 ţări aderă la această comunitate, devenind ţările fondatoare ale U.E.: Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg.

Oamenii care au stat în spatele acestui proiect au fost Ministrul de Externe francez Robert Schuman şi Cancelarul german Konrad Adenauer, în strânsă colaborare cu „arhitectul construcţiei europene” Jean Monnet. Alături de aceştia sunt consideraţi părinţi fondatori ai Uniunii Europene: Sir. Winston Churchil – prim ministru al Marii Britanii, Alcide de Gasperi – prim ministru şi ministru de externe al Italiei, Paul Henri Spaak – ilustru om de stat belgian, Altiero Spinelli – politician italian dedicat proiectului de unificare europeană şi Walter Hallstein – primul preşedinte al Comisiei Europene, ales în 1958.

În urmă cu 60 de ani, într-o lume bipolară se credea că un al treilea război mondial e iminent. O nouă ciocnire a Vestului cu Estul urma a fi însă fatală întregii omeniri, astfel că a fost nevoie de curaj şi viziune pentru stabilirea unui echilibru de forţe. Europa trebuia să se refacă politic şi economic după un conflict devastator şi nu avea altă soluţie decât cooperarea transfrontalieră. Interesele comune cereau identificare valorilor comune care să aducă, popoarelor mânate de naţionalism, conştiinţa unei noi identităţi, aceea de cetăţean european.

Astăzi într-o lume globalizată, în urma unei crize economico-financiare acute, pericolul renaşterii naţionalismelor exacerbate pare din ce în ce mai mare. Societatea consumeristă şi-a comercializat valorile, şi-a bagatelizat idealurile, şi-a epuizat resursele doctrinare.

Rusia jubilează în urma câtorva succese pe plan internaţional şi reclamă din nou vocaţia de mare actor pe scena globală; S.U.A fac experimente de redresare economică iar China tinde să le înlocuiască pe prima treaptă a podiumului superputerilor.

Grecia, devenită încă din 1981 membră a Comunităţii Economice Europene, se zbate astăzi să scape de un dezastru economic fără precedent. Spania şi Portugalia, au urmat Greciei în procesul de extindere europeană (devenind membre în 1986) şi din păcate sunt suspecte de a urma acum procesului de faliment naţional al elenilor. În tot acest timp în Belgia se adoptă o lege de interzicere a vălului musulman; în Marea Britanie situaţia politică e tensionată; în Ungaria partide promotoare al unor politici naţionaliste agresive au câştigat covârşitor alegerile; dintre ţările venite din blocul de est, numai Polonia pare a fi stabilă încă, restul fiind asistate de diferite organisme financiare mondiale, iar Franţa şi Germania – motoarele economice al U.E. – se străduiesc să le explice propriilor cetăţeni de ce trebuie să pompeze fonduri uriaşe pentru a susţine economiile partenerilor europeni.

Aşa cum spunea Cancelarul Germaniei, Angela Merkel acum câteva zile „suntem la răscruce”. Din nou avem de a face cu vremuri tulburi şi trebuie să ajutăm la renaşterea idei de solidaritate, de cooperare şi de respingere a impulsurilor de moment. Însă acest lucru poate fi înfăptuit de oameni de stat cu viziune, profesionişti şi dând dovadă de curaj. Întrebarea care se naşte, firesc, în finalul acestei articol este: putem identifica, la nivel naţional, european, mondial astfel de lideri sau ne îndreptăm cu paşi siguri către un nou val de violenţe în numele fanteziilor unora ce se cred supra-oameni ?