7 nov. 2009

Din ciclul "de ce ţi-e frică păsărică ?! "

Tocmai când mă gândeam că după 25 de ani de realitate românească, nu am avut niciodată prilejul de a avea un dialog, constructiv, cu oamenii care veghează neîntrerupt la siguranţa cetăţeanului, visul era pe cale să se împlinească.
Într-o seară frumoasa de noiembrie, când ploaia şi-a luat liber un week-end, când orice militant conştiincios iese la lipit de afişe electorale iată-mă şi eu cu pensula în aracet şi cu afişul în dinţi, băteam de zor uliţa copilăriei mele.
La un moment dat, când mi-era lupta de clasă mai dragă, ce să vezi? MAŞINI, LUMINI, POLIŢIA FRATE !!!. Hopaa, zic, am rupt-o-n fericire. După salutul de rigoare şi prezentările aferente, eu şi camarazii mei (daaa eram însoţit, mai erau doi suspecţi cu mine) suntem poftiţi la secţie pentru discuţii amănunţite despre activităţile noastre, necuviincioase, vezi Doamne, la adresa preşedintelui statului.
Ei hai că asta-i bună, ne gândim. Fusese oare iubitul conducător în urbea lui Iorga, iar noi prea euforici după Festivalul Tuicii, îl trimisesem să deguste vinuri la origini, adică la el la Murfatlar? Neah, nici pomeneală ! Nu dragii mosului, nu ! Ci, în ţara în care în 1989 tinerii au murit pe baricade pentru dreptul la libertate şi drepturi civile, noi lipeam câteva afişe electorale (LEGALE!) care cereau explicaţii pentru promisiuni neîmplinite. Dar probabil câţiva cetăţeni responsabili, au sesizat "oamenii legii" că nişte huligani terfelesc presfânta imagine a Zeului Suprem.
Vă daţi sema că prima senzaţie a fost că se încarcă doar o şicanare de rutină, dar gluma s-a îngroşat când, timp de căteva ore, pe un ton serios (deşi nu se ştia exact conform cărei legi) ni s-a explicat că am săvârşit o contravenţie.
Drăguţ, acum chiar aveam ce povestii nepoţilor !
Ideea e domnilor competitori politici portocalii, că nu puteţi intimida 18 milioane de cetăţeni cu drept de vot, nu puteţi la nesfârşit să acoperiţi vocile care vă critică şi vă dezbracă de falsa strălucire a funcţiilor voastre efemere lasându-vă, în faţa oamenilor, în goliciunea caracterului vostru mitocănesc. Un glas înfundat noaptea se va auzi înmiit ziua.
Sunt sigur că va priviţi rar în oglindă. Ca să nu vedeţi imaginea feţelor voastre panicate. În privirea voastră injectată se citeşte, în respiraţia voastră sacadată se simte, în tremurul vocilor voastre sparte se aude: FRICA ! Dacă pierde el, picaţi toţi de la înălţimea culmii de tupeu pe care v-aţi cocoţat. Şi va fi zdrobitor.
Nu uitaţi un mic amănunt: oriunde în lumea - fie la Berlin, Kiev, Tbilisi, Belgrad, Chişinău sau Bucureşti - cei care au luptat pentru dreptul la liberă exprimare şi la democraţie s-au numit eroi, iar cei care le-au pus pumnul în gură s-au numit călăi !
Nicio funcţie nu e veşnică, nimeni nu e de neînlocuit !

P.S.: alte detalii în episodul următor.


Mariana Anghel - Veniti romani,sa cerem dreptul
Asculta mai multe audio Muzica

1 nov. 2009

Parteneri la trafic (V)

Nimeni nu alege familia în care se naşte, copilăreşte şi se maturizează. Unii spun că ţine de hazard, alţii că e vorba de predestinare iar cei mai pioşi spun că e voia divinităţii. Care e adevărata explicaţie, sincer, nu ştiu. Ceea ce ştiu însa este că, indiferent de familia pe are o ai, pentru a fi un om fericit şi împlinit cu adevărat ai nevoie de prieteni.
Iar spre deosebire de familie, prietenii ţi-i alegi. Dintre vecini, dintre colegii de şcoală, dintre colegii de facultate, dintre cei de la servici sau pur şi simplu dintre cei pe care, la un moment sau altul în viaţa ta, îi întâlneşti şi îi simţi aproape de tine. Ei îţi umplu viaţa, sunt lângă tine când plângi sau când te bucuri, când familia e departe, când disperarea te cuprinde, când nebunia îţi bate la uşă, când fericirea te înaripează sau când deciziile te copleşesc.
Inevitabil din multitudinea amiciţiilor legate într-o viaţă unele se pierd. Fără îndoială ajungi să faci categorii în care îi incluzi pe cei cu care intri în contact. Cu siguranţă cei pe care îi poţi suna oricând, fără teama de a te lovi de un refuz, sunt puţini.
Dacă nu i-aş fi întâlnit pe Iordan, Luiza, Adina, Ruxi, Mihaela, Oana, Luca, Cristi, Florin, Dani, Cipri, Otilia, Diana, Dragos, Sorin, Ovidiu, Alice, Rareş aş fi fost mult mai sărac sentimental, mai lipsit de umanitate, mai singur. Iar singurătatea e cel mai mare duşman al încrederii în propriile forţe şi al speranţei într-o lume mai bună.
Deşi eram doar eu în maşina ce acum o cotea spre Ungheni - ocolind oraşul de unde SMURD-ul a plecat ca să salveze ţara - şimţeam că merg alături de mine toate clipele în care am trăit prietenia adevărată.
"Unu mai muncitoresc" în 2004. Petrecusem 3 zile de vis la Salard. Focuri de tabara, grătare, beţii şi pasărea colibri (singurul CD pe care nu-l uitasem la Mureş). Eram vreo 10, ce debordam de atâta tinereţe. Ne urcasem într-un personal plin ochi şi stăteam pe bagaje între vagoane. Mâncam pâine cu parizer şi treceam o sticlă de tanita şi una de vin din mână în mână. Niciunul nu mai avea voce, dar toţi cântam. Eu dădeam tonul - excursiile si taberele din copilarie mă transformaseră într-un mare amator de cântece de voie bună - "Mă duseeeeeeiiiii, da mă dusei să trec la Oooolllltt....... şi se porneau cu toţii. Parcă şi trenul călca pe şine în ritmul nostru, vagoanele ţinându-ne isonul.
Simţeam că se poate. Că viaţa asta merită. Că noi o vom dovedi. Râdeam. Cipri - miserupist - îşi tachina blonda, Dani - calm - pupa o sticla, eu - plin de mine - glumeam porcos, urlam din toţi rărunchii şi credeam că timpul nu va mai trece peste noi...
Un greier, pe post de detector, mă anunţa că băieţi buni plimbă un radar. Treceam de Recea.

20 oct. 2009

Ieșirea din rond (IV)

Când prinzi aripi dar nu ai băut Red Bull, cânţi dar nu eşti suficient de beat, pluteşti deşi nu ai prizat nimic, e clar: eşti victima lui Cupidon. E şi ăsta un risc.
Dacă săgeata lui pleacă de pe malul Dâmboviţei şi te loveşte la 400 km distanţă riscul creşte exponenţial.
Odată inima străpunsă mii de viermişori se cuibăresc în ea şi îşi încep metamorfoza. Se hrănesc meticulos cu sentimentele tale. Mai întâi le rod - faza de dor. Apoi muşcă bucăţele mai mari - faza sms-uri/beep-uri/conversaţii dulci. Urmează smulgerea de hălci mari şi zemoase - faza gelozie/crize de personalitate. Iar când se satură de-a binelea - când se apropie clipa revederii - îşi rup coconul, îşi desfac aripile şi...să te ţi "flutureala naibii" în stomacul tău.
În dreapta mea se deschidea drumul spre gară, în stânga se înălţa etern cetatea. Speriate de efemeritate, amintirile căutau din nou să mă îmbie la oftare.
Trecuseră aproape 3 săptămâni de când nu ne văzusem. Nimeni nu dădea nicio şansă unei relaţii la distanţă, reînnodată după ani buni. Făcusem în sfârşit rost de ceva bănuţi şi acum rulam cu viteză de croazieră spre Sighişoara. Ne întâlneam aici fiindcă era la jumătatea drumului dintre noi. Era week-end-ul cu Paştele Catolic. Cameră am gasit numai la o pensiune lângă gară. Mai conta? Urma să ne strângem în braţe, să ne scăldăm în priviri dulci şi să ne pierdem în visare, nimic nu mai conta. Pentru 2 zile eram doar noi.
Şi Doamne ce zile au fost. După o noapte scurtă am pornit aiurea prin Cetate. Nu eram pentru prima data acolo, dar fiecare colţişor era nou, fiecare cărare părea neumblată şi fiecare chip zâmbitor. Am urcat în Turnul cu Ceas. Inimile ne ticăiau la unison. Deşi cuvintele erau de prisos, buzele simţeau nevoia de mişcare.
Un soare blând, primăvăratic, se odihnea pe două chipuri fericite.
Semnalizarea ţăcăne isteric. Părăsesc citadela ieşind din rond spre Târgu Mureş şi îmi privesc telefonul: "Message sent".

Precizare

Am si eu doi, trei cititori fideli şi i-am dezamăgit şi pe ei. Pentru asta îmi cer scuze. Am lipsit o vreme deoarece am fost reactivat în "lupta de clasa". Dar fiindcă lupta asta se ascute din ce în ce mai mult, am să încerc şi eu să îmi continui minunatele elucubrații. O să duc la bun sfârşit drumul amintirilor şi apoi ce-o mai fi om mai vedea !

3 aug. 2009

Succesiune de curbe deosebit de periculoase (III)

Vine o vreme pentru fiecare când în balanţa unei decizii importante atârnă greu riscul. Unii preferă să joace la sigur. Întreaga viaţă aleg căile mai puţin periculoase şi se declară fericiţi cu ceea ce obţin. Pentru cei mai exteremişti dintre ei filosofia "rişti şi câştigi" se transformă chiar în "nu rişti nimic, nu pierzi nimic". E un punct de vedere nu?
Dar pentru cei care sunt decişi sa lovească potul cel mare, să ia de la viaţă cam tot ce le poate ea oferi, riscul devine un modus vivendi.
Pentru mine partea cea mai rea este că, fiind mult prea visător, mă las adesea furat de iluzia câştigului. Astfel că odată decis să ma arunc în arena cu lei deja mă văd învingător. Simt coroana de lauri pe cap. Caesarul zâmbindu-mi binevoitor. Publicul în delir. Orgoliul beat pulbere.
Rezultatul? Neglijez posibilitatea eşecului şi aproape uit ca aş putea sfîrși sfîșiat de nobilele jivine. Fapt care face ca atunci când prietenul meu turmentat muşcă din ţărână să fie al naibii de dureros.
Sigur, veți spune fie : "din greşeli se învaţă" sau chiar "ce nu te omoară te întăreşte". Poate. Dar la mine a mai avut două efecte secundare: 1. m-a făcut să-i accord eşecului mai multă atenţie (pozitiv cred) şi 2. mi-a cam tăiat pofta de luptă (negativ cred).
Pe măsură ce mă apropiam de cetatea Sighişoarei umbra trecutului apropiat părea să mă împresoare. Numai cu un an în urmă eu şi Poc, doi viteji, ne luam cu zmeul destin la trântă. Şi zi de vară până-n seară ne-am luptat să ajungem din inima Ardealului până la Năvodari, cu toată casa într-un Clio.
"Eu mă mut" îi spusesem. "Şi eu, nu mă duci tu până acasă, plătesc drumul şi asigur cazare la mare". Şi duşi am fost.
Lăsam în urmă studenţia, prietenii, beţiile, lacrimile şi bucuriile ultimilor 5 ani din viaţă. Pariam pe noi şi pe tinereţea noastră. Trebuie să ne descurcăm noi cumva - ne încurajam la Mol unde poposisem la o cafea.
Tot drumul am tocat încet, metodic fiecare zvon, fiecare bărfuliţă, fiecare întâmplare. Eu cântam de bucurie, ea se văita de rău
(n.a: probabil conduc foarte prost). Simţeam că pot să fac orice şi că micul inconvenient cu relocarea va fi repde dat uitării în faţa unui job sigur, a unui început de carieră promiţător.
La capătul drumului vedeam nu numai valurile răcoritoare ale Pontului Euxin, ci resimţeam de-a dreptul bucuria tâmpă de mă arunca într-o mare de incertitudini, cu deplina siguranţă că voi pluti învingător.
Lăsam acum benzinăria în spate, după ce-i plătisem tributul cuvenit. Un indicator îmi arăta durmul spre inima cetăţii şi altul mă îndreapta spre Târgu Mureş şi spre Gară.



14 iul. 2009

Intersecţii (II)

Decizii. Întreaga viaţă e un set de decizii. În copilărie le iau alţii pentru noi, dar pe măsură ce înaintăm în vârstă se înmulţesc şi apasă tot mai greu pe umerii fiecăruia. Ne sunt pasate de părinţi uneori gradat, alteori în mod brutal şi începem să conştientizăm puterea lor. Încă din adolescenţă deciziile capătă o conotaţie profetică, pe baza lor se creionează diferite căi care urmate sau nu vor fi determinante pentru evoluţia restului vieţii şi implicit pentru împlinirea noastră ca adulţi: "Ce liceu să aleg? Ce profil urmez?Dau la facultate?Unde?Muncă din prima sau viaţă de student?Carieră mai întâi sau familie înainte de 30 de ani?Imi dau demisia sau mai îndur umilințe cu gândul la un viitor mai bun?Rămân în ţară sau plec?Viaţă de huzur sau cumpătare?"
O decizie corectă cu rezultat pozitiv nu înseamnă decât înscrierea pe un drum aparent mai lin în care următorele decizii poate vor fi mai uşor de luat. O decizie greşită cu rezultat negativ atrage regrete şi învinovăţiri şi cere tărie de caracter. Ambele înseamna însă experienţă de viaţă iar pe baza acestei experienţe, ce credeţi? Da aţi ghicit, pe baza experienţei ne vor creşte din nou aripi de încredere şi vom lua bineînţeles alte şi alte decizii. Iată un alt cerc vicios nu-i aşa?
Revenind. Căutam drumul spre Târgu Mureş. Mă zgâiam ca de obicei pe stâlpii cu indicatoare (Cristina pierzându-şi răbdarea amuţise - e doar un GPS cu atitudine, staţi liniştiţi). Mă încurcam în intersecţii.Mă mai pierdusem în Braşov şi în trecut deşi treceam aproape lunar prin zonă. Eram ezitant. Mă impacientam, nu urmăream indicatorul şi pac, viram la dreapta ori prea devreme ori prea târziu. Suduiam, căutam un loc potrivit unde să întorc şi într-un final mă înscriam pe ruta potrivită. De data asta însă am reuşit din prima încercare. La ieşire am oprit să alimentez (e un mic ritual al meu, aici la una din bezinăriile de pe dreapta oprisem prima dată când am pornit pe drumul ăsta ca şofer).
Şoseaua era liberă, vreme era bună, puteam să o calc. Începusem să intru totuşi cam tare în virajele din apropiere de Rupea şi partenerii mei de drum se treziră zdruncinați.
Ploua torenţial. Abia îmi luasem carnetul. Lămâile zâmbeau exclamator din luneta şi parbrizul Solenzei mele. Pic zăcea pe bancheta din spate. Deşi atingeam maxim 90 la drum drept iar în viraje intram ca melcul îi era rău doar la gândul ca o să-i fie rău în maşină. Bunicul în dreapta îmi repeta "Vremea e şchimbătoare, din 12 în 12 km se şchimbă". Era trecut bine de 60 de ani, fusese şofer de tir. Însoţea "băieţelul, că nu ştie drumu' mititelu' " şi se întorcea acasă cu trenul de unul singur.
Îmi transpiraseră mâinile pe volan. Ştergătoarele scârţâiau agasant. Geamurile se abureau in continuu şi nu înţelegeam exact de ce. Pierdusem semnalul radio. Un tir intra prea tare in curbă
. Inima căta să-mi iasă din piept "Ce mă fac?". "Uşurel tată, uşurel, că acu' ajungem" venea alinarea. "Andrei..." se auzi din spate, dau să mă uit. Dintr-o dată maşina tremură. Volanul trage uşor stânga.... zang, zang, zang, zang....sar ca ars "HIIII ce-a fost asta???" - călcasem pentru prima dată linia continuă zimţată.
Pic se freca pe mâini. "Ţi-e rău?". "Ehh..." răspundea şi molfăia un măr.
Tresar. Boney M încep să cânte de undeva de sub mine. Iar mă aşezasem pe telefon. Tata. Uitasem să-l sun din Braşov.






Vive la France !


14 iulie 1789
Căderea Bastiliei, începutul Revoluţie Franceze.
Vive la Republique !












13 iul. 2009

Drumul amintirilor (I)

Rareori îţi dai seama de adevărata valoare a unui lucru cât timp acesta nu îţi lipsește.
Ştiu că sună banal, sec, pseudo-filosofic şi degradat de uzual. Nu contează! Atât timp cât este perfect adevărată şi intim rezonantă această afirmaţie poate fi folosită fără ezitare, fie şi numai într-un dialog cu tine însuţi. Este poate primul gând legat pe care îl mai ai în momentul în care realizezi că a fost pus punctul final (unui capitol din viaţă, unei relaţie, unei stări de fapt etc.) şi simţi cum mii de ace îţi împung retina în acelaşi timp în care miliarde de furnicuţe îţi invadează subit tot trupul.
Nu de puţine ori mi-am repetat sintagama sus aminitită şi tot de-atâtea ori am uitat-o, căzând mereu pradă iluziei eternităţii.
De curând am dat curs unei invitaţii la o nuntă. Un bun prieten, un camarad adevărat s-a hotărât să-şi pună capăt "fecioriei" şi m-a invitat să cinstim pentru asta. Aşadar într-o vineri, după o noapte "licenţioasă" cu prietena mea (în sensul că am ajutat-o să-şi pună diacriticele la lucrarea de licenţă), un pic buimac, m-am urcat la volan şi am pornit din Bucureşti spre locul fericitului eveniment.
Ştiam drumul perfect. Îl străbătusem în fiecare sezon, cu maşina sau cu trenul, singur sau însoţit, fie noaptea, fie ziua, pe ploaie sau pe ceaţă, pe ninsoare sau pe polei, pe arşiţă sau pe vreme numai bună de călătorit. Afară poate de vreun eveniment rutier nimic nu avea să ma surprindă, sau cel puţin aşa credeam. Însă odată ce am trecut de Ploieşti o avalanşă de amintiri s-au înghesuit pe scaunul din dreapta mea. Mai vechi sau mai noi erau toate decise să mă însoţească până la destinaţie.
Eram din nou în Gara de Vest. Aşteptam acceleratul de 8 fără. Era frig şi eram cu Pic şi cu parinţii noştri. Lângă noi câteva genţi buhăite stăteau să crape. Haine, ouă, sniţele, cozonaci, încălţări, vin, ciorbiţă şi multe alte bunătăţi pe care două mâini grijulii le pregătiseră "pentru copilaşi că tare departe pleacă săracii." Desi ajungeam întotdeauna la limită în gară de fiecare dată priveam cu disperare şinele "uff...nu mai vine odată". Şi venea. Trosnind şi păcănind din toate încheieturile, evident oprea mai departe de noi şi dăi şi fugi "ăla e vagonu' doi? la doi avem nu?". Urcam transpiraţi gata. Cu biletul în mâna ne zbăteam să ajungem la compartimentul nostru. În spate, tata aducea preţioasele bagaje. Pupături. "Drum bun, să ne sunaţi când ajungeţi". Zâmbete jumătate vesele la noi, jumătate triste la ei. "Hai ca ramâi în tren, ne auzim!". Dadeam bună dimineaţa, aşezam genţile şi ma înţelegeam din priviri cu Pic "povestim pe la Braşov". Trenul pleca şi noi cădeam seceraţi de o dulce toropeală.
"BIIIIIIIIIPPPPP" mă sună un cretin, mă încadrasem greşit şi i-am tăiat faţa în rond (deci nu era el cretinu' !). Treceam deja de gara din Braşov şi căutam ieşirea spre Târgu Mureş.


8 iul. 2009

Despre frustrari si alte metehne in secolul 21

Ahh daa cred ca nu v-am spus pana acum de prietenii mei Pic şi Poc. (Ba exista au si blog ). Ei sunt una dintre puţinele legaturi pe care le mai am cu copilaria. Asa se face ca ori de cate ori ma simt pus la pamant de propria-mi incapacitate da a-mi gestiona viata, ma duc si ma plang cand la unul cand la altul (depinde care e de servici la plans pe umeri).
Si ei isi plang de mila unul altuia, ba chiar imi plang si mie de mila, impreuna formam un cerc plangacios. Nu de mult Pic, intr-un moment de mare cutezanta, si-a luat frsutrarile in dinti si... ce sa vezi si-a construit propriul spatiu virtual de etalat idei, enumerat frustrari, scuipat politicieni si alte chestii obisnuite in blogosfera. Bravo Pic, da-le la glezne !!!
Astazi insa s-a petrecut un lucru ciudat. Pic si Poc s-au certat. Incredibil, stiu. Trist chiar. Am plans toti 3 bineinteles. Mai ales ca Poc ne-a servit (argumentat) o portie de maturitate.
Viata ar fi lipsita de culoare fara prietenii mei, de aceea am sa încerc sa vi-i prezint, pe rand, pe toti pentru a le face dovada profundului meu respect. Ramane ca voi sa stabiliti legatura lor cu viata reala.
Va urma.

18 mar. 2009

Lacrimi şi suspine !!!

Eh dragii mei... nu am mai scris demult întrucât muza mea suferă de astenie. Dar astăzi, da astăzi a tresărit după ce și-a băut terapeuticul ceai de muşeţel menit să-i cauterizeze hemoragia de idei.
Mi se zbătuse ochiul drept încă de aseară, căci forţe supranaturale deja încercau să ma avertizeze de catastrofa ce va urma. Însă eu, ignorant, m-am lăsat scufundat într-o letargie totală, garnisită cu o nuvelă în limba lui Shakespeare.
Şi cum navigam eu aşa prin fiordurile unui text electronic, inevitabilul s-a produs. Un clinchet (aducea mult cu un clopot ce suna a moarte) îmi anunţă sosire unui e-mail de ultimă oră. Îngrozit deci, cum vă spuneam, cu mâna-mi tremurând pe şoricel, deschid căsuţa poştală. Eh şi ce-mi văzură ochii, Doamne Dumnezeule Mare: sublima, mirobolanta, excepţionala, talentata, profesionista ELENA BĂSESCU, domnule, şi-a dat demisia din PD-L! Şoc şi groază!!!
Gândindu-mă imediat la nenorocitul viitor pe care îl vor avea de-acum înainte tinerii politicieni fără vârful lor de lance, am lăcrimat. Blestemând toate trusturile şi tonomatele care au dus la o asemenea tragedie, am navigat totuşi pe site-ul unei televiziuni de ştiri. Momentul e cel puţin comparabil, ca dramatism, cu retragerea lui Stolo - reloaded - aşa că trebuia să mă informez.
Am descoperit astfel şi înregistrare declaraţiei junei al cărei viitor politic, atât de strălucit, cu siguranţă nu se va încheia aici.
Pe un ton sigur, cu o voce tremurândă, cerea tatălui să-i ierte căci nu ştiu ce fac. Ea se va sacrifica pentru binele partidului şi al Tatălui şi nu va mai candidat la europarlamentare ca membru PD-L. Ci singură singurică va urca pe Golgota Bruxelles-ului, va trece prin patimile celor 100.000 de semnături şi va înfrunta dificultăţile finaciare pentru că are ambiţ şi ţine la onoarea ei de familistă.
Unde s-a ajuns domnule dacă până şi celor mai buni dintre noi - tinerii aspiranţi politici - li se fac asemenea şicane şi nu li se recunoaşte valoarea şi succesurile pentru care au muncit atâta în ultimii 4 ani. În astfel de momente când văd graţioasele gazele sfâşiate fără milă de lei, suspin cu amar, îmi şterg faţa înecată în lacrimi şi strig: OOHHH Doamne cât de nedreaptă e legea junglei noastre !!!

11 feb. 2009

Memento mori !

Sunt clipe in care omul se loveşte brutal de micimea fiinţei sale. Şi atunci parcă trezit din beţie incepe un dilaog interior, o căuatare a sinelui care să-l repună pe cursul unei vieţi plină de realizări iluzorii. Această frămâtare internă nu de puţine ori împinge raţionalul la limitele sale cu misticul şi zămisleşte din nou speranţa. Divinitatea pare mai aproape, mai uşor de cuprins, mai dornică să-ţi ofere iertare şi alinare.
Aceste clipe sunt profund intime. Un astfel de moment de maximă încordare interioară îl reprezintă confruntarea cu moartea. Pierderea unei persoane apropiate te face să conştientizezi din nou - pentru scurt timp ce-i drept, fiindcă societatea capitalistă navăleşte apoi peste tine - că şi tu eşti muritor, că şi ţie ţi se poate întâmpla.
O tragedie s-a produs zilele trecute. Una din miile de tragedii care se produc în fiecare zi. Un tânăr a murit înjughiat. Dar pentru ca tânărul era un sportiv cunoscut, egoismul morbid şi setea funebră de audienţă au început să comercializeze din nou suferinţa unei familii şi durerea unui tată.
Mass media - profund afectată şi alarmată, cetăţenii - regretă cele întâmplate, autorităţile - dau asigurări de rezolvare a cazului, noi cu toţii - NIŞTE IPOCRIŢI. Dacă ne-ar păsa cu adevărat astfel de momente ar fi mult, mult mai rare.

22 ian. 2009

Cu ochii larg închişi !

Speranţa şi schimbarea, două concepte cheie pentru orice electorat. Deziluzia şi stagnarea - surorile lor vitrege.
Spun asta sub auspiciile celui mai răsunător eveniment al acestui început de an. DA, mult mai răsunător decât tunurile israeliene, decât strigătele disperate ale copiilor palestinieni, decât scrâşnetul robinetelor ruseşti inchizându-se şi chiar decât vocile miilor de şomeri, victime ale capitalismului desuet. Începând de marţi 20 ianuarie 2009 Statele Unite ale Americii au un preşedinte de culoare.
Ceremonia de învestire a acestuia i-ar fi făcut pe Cezar, Carol cel Mare, Napoleon, Franz Josef, Hitler şi chiar Stalin să-şi muşte buzele de invidie. Peste 2 milioane de oameni au venit, de bună voie, să-l ovaţioneze pe Barack Hussein Obama. Acesta este noua imagine a SUA, ţară care vrea să ne arate încă odată că se poate – YES, WE CAN ! După ce au democratizat pe rând Afghanistanul şi Iraqul, au adus pacea în Orientul Mijlociu, au relansat economia mondială şi pentru siguranţa tuturor au lansat conceptul de monitorizare a tuturor convorbilor telefonice, Statele Unite dau lumii acum noul semi-zeu.
Societatea internaţională este extaziată. Numai câţiva cârcotaşi – recte Nicolas şi Silvio – privesc cu scepticism această investitură, dar asta numai pentru că din clubul select al Liderilor Bufoni nu va mai face parte şi George.
Sigur pentru orice specialist în marketing electoral ceea ce se întâmplă acum este o încântare. Totul este atât de bine aşezat, simbolistica este atât de puternică, liderul atât de convigător iar speech-ul – Dumnezeule speech-ul – este magnific. O maşină de propagandă perfectă pentru un public perfect.
E greu să nu iţi placă Obama. E întruchiparea speranţei şi a schimbării. Criza economică mondială şi ameninţarea tot mai convingătoare a epuizării resurselor pentru energia convenţională presează liderii să devină astfel de întruchipări. Iar noi, noi toţi duhnind a democraţie, nu încercăm să deschidem ochii, să scotem la iveală părţile putrede al sistemului şi ale economiei, să le cauterizăm sau după caz să le amputăm - cu tot cu vinovaţi - şi să găsim soluţii mai bune.
Noi ţinem ochii larg închişi, mâinile ridicate spre cer şi aşteptăm ca cineva să facă asta pentru noi. Să fac STATUL treaba asta. Şi STATUL să-l conducă cel care se vinde mai bine: ambalat cât mai frumos, pictat cu drapelul naţional, stampat cu timbrul părinţilor fondatori, parfumat cu sudoarea muncitorilor şi stropit cu sângele soldaţilor.
Ce contează că e un pachet gol, dar măcar arată bine !


19 ian. 2009

La râul Babilonului, acolo am şezut şi am plâns…

Mereu am crezut că trăiesc la marginea realităţii. De câteva luni însă am descoperit că trăiam la marginea imaginarului. Şi am simţit cum viermele disperării îmi roade viziunile, cum mucegaiul deznădejdii se urcă pe murii voinţei mele. Cu visele paralizate de frica eşecului m-am blocat în cotidian.
Aş vrea să spun că nu ştiu unde am greşit, dar tocmai pentru că ştiu atât de bine - unde, când şi de ce am greşit - mă frământ. Mă plâng într-una, trântesc şi bufnesc însă nu fac nimic folositor. Adevărul e că nu ştiu nici ce, nici de ce să mai fac ceva.
Mi-am sădit motivaţia la marginea unui râu de speranţe şi am vrut să crească un brad falnic acolo unde numai trestii şi sălcii cresc (ce nebunie nu?). Totuşi un copăcel al realizărilor închipuite a rodit plăpând, dar l-am forţat să crească hrănindu-l cu deşertăciuni. Fapt pentru care în scurt timp a fost covârşit de vâscul haotic al prea multor idealuri, dovedindu-mi că oricât de bună ar fi sămânţa sădită, e nevoie de timp, de mult timp ca să-ţi poţi odihni orgoliul la umbra realizărilor.
Mă simt acum ca un pustnic în deşertul neîmplinirilor. Îmi lipseşte lumina ca să mai pot vedea calea, mă tângiu şi strig neputincios: "Cred Doamne! Ajută necredinţei mele!"

Tribut unui artist in devenire ;)




















Pentru că bunul meu prieten Luca Achim, (Luky pentru cei apropiați) a manifestat o plăcere sadică de a se juca de-a fotograful caricaturist încă din copilărie am postat acest noi "opere" ale sale. Sigur sunt poze "bolnave" de cultul personalitaţii dar pentru adevăratele sale capodopere fotografice puteţi accesa link-ul din titlu.
Maestrului Luca îi doresc multă inspiraţie şi modele mult mai reuşite!

14 ian. 2009

Domnul cel de pasăre măiastră....





Vulpea şi gânsacul ! - Morala (II)

Gânsacul de bucurie, a plecat ca să se scalde
Tocmai în Ţările Calde.
Iepurașu-n urma lui, prinse coama lupului
Şi ceru imperial: "Pe cumătra Secretar!"
Lupul puse iarăși botul şi execută-ntru totul.
De-aici mare supărare printre nobilele fiare,
Căci nicicând n-au conceput: iepure, vulpe şi lup,
Șezând la o masă-ngustă,
Savurând ficat de gâscă.
*********************
Dar îndată întors gânsacul adună în Crâng tot Sfatul:
Pe gibonul de Sector, pe şeful guzganilor,
Pe bufniţa cumpătată şi, fireşte, ursul tată !
Din formule statutare, judecata a venit:
Lupul fără drept de ghiare
Şi-întru totul jupuit !!!
*********************
MORALA:
De te faci frate cu Dracul,
Ca să nu te îneci,
Absolut inevitabil,
Puntea tot spre Iad o treci !!!

12 ian. 2009

Vulpea şi gânsacul ! - fabulă cu repetiţie (I)

Demult, demult, tare demult
Se iscă gâlceavă-n crâng,
Iepurașul, tineţi minte,
Ajunsese Președinte
Şi-îşi puse, prieten fidel,
Papagalul Premier.
Iar Guvern, să te ții nene,
Doar din lupi şi din hiene.
La Cameră şi Senat,
O puicuță şi-un gânsac,
Fiindc-aşa a fost, vezi Doamne,
Votul printre lighioane !

9 ian. 2009

Realitatea 3G

Gazele rușilor fac legea în Europa. Putin joaca alba neagra cu întâiul marinar al ţării şi noi privim cu ochii înlăcrimați de admirație cum face el ordine în justiție. Fără excepţii bineînțeles.

Gaza fierbe sub tirul israelian, forurilor internaționale dovedindu-li-se ilustra inutilitate. Se pare ca din dureroasa lor istorie, atât de mult deplânsă pe toate meridianele, israelienii nu au învățat nimic. Şi dă-i şi luptă şi dă-i şi luptă până când li se va înfunda şi lor din nou....ja !?

Guvernul e total depăşit de orice situaţie. Nici nu ar avea cum să fie altfel un guvern condus de sluga perfectă. E ştiut ca slugile nu au dreptul la viziune ci doar la executare şi aprobare totală a stăpânului. După binecunoscutul slogan "noi muncim, noi nu gândim".
***
Nu îmi neg viziunile de stânga dar, dincolo de orice partizanat, ce se întâmplă la ora actuală pe scena politică de la noi nu prea mai are legătura nici măcar cu un minim de evoluţie democratică. Ar trebui ca acei lideri ai PSD care nu sunt deacord cu "linia de partid" (dacă există astfel de lideri!) să rupă tăcerea, să spună că nu e normal să-i pupăm pe gură pe cei care ne-au scuipat în ultimii 8 ani şi să-l lase pe "reformistul şef" de la Senat să se spele pe cap cu alianţa lui sinigicaşă. S-ar putea sa aibă mai mulţi susţinători decât s-ar aştepta !
***
Încep să cred că singurul om care mai are curajul să spuna lucrurilor pe nume în ţara asta a rămas Badea. L-au şi amendat pentru că "ostentativ şi simbolic" a dat cu bocancii în tartorul de la Cotroceni. Ştiu că nu e susţinătorul niciunei părţi, dar ştiu şi că suţine dreptul cetăţeanului la revoltă împtriva îngrădirii oricărei libertăţi şi la înlăturarea oricărui tip de manipulare.
Cât timp încă mai ţine cineva ridicat steagul democraţiei mai avem o şansă !


7 ian. 2009

Un nou an, un nou început, noi sperante....

După lupte seculare cu demonii interiori mă regăsesc iar într-o stare de agitație creativă. Am avut nenumărate încercări de a-mi crea un blog, inițial pentru ca era în interesul vechiului job, apoi pentru ca era la moda și în final pentru că nu mai aveam nimic de făcut pe acasă. Bineînțeles că au eșuat lamentabil fiindcă nu reuşeam sa găsesc acel imbold care sa ma faca sa scriu fara a cauta cuvintele în cele mai ascunse colțuri.
Scriu acum pentru ca simt nevoia sa-mi expun ideile si sa primesc poate corecturile necesare remontării sau îngropării definitive a unor idealuri. Am vrut sa fac un blog politic sau măcar unul de analiză politică. Dar e inutil în situația în care oricum toată lumea e specialistă în domeniu, aşa ca încerc doar să-mi expun propriile mele gânduri despre tot și toate.
Cu siguranță voi fi subiectiv, părtinitor, neînțelegător și lipsit de orice urmă de înţelegere pentru prostie, nesimţire şi mitocănie. Aşa că dacă unii vor simți nevoia să-și bage diverse îi invit să umple gropile din șoselele patriei.
Nu am pretenția de a mă considera un intelectual, dar pot măcar să sper că oricine a trecut printr-un proces educațional de lungă durată îşi dorește mai mult atât pentru propria persoana cât şi pentru societatea în care trăieşte. Sunt absolut sigur că putem depăși grotescul manelist, apetitul mitocănesc şi avântul șmecheresc ce ne împresoară momentan. Pasivitatea nu este însă în favoarea noastră acum, chiar dacă vom fi glasul profetului ce strigă în pustie tot va trebui să blamăm anormalul care își pretinde zilnic statutul de normalitate.
Cu riscul de a mă repeta voi încheia astăzi spunând că ma simt încă străin în acest spațiu virtual, un loc unde dansul propriilor idei e adeseori efectuat pe muzica acelora care işi răpesc câteva clipe pentru comentarii, analize si critici. Însă încerc din nou sa intru în această horă pentru că am în continuare convingerea că şi în România se poate. Că prin dialog, negociere și ordonare a priorităților putem construi noi orizonturi pentru fiecare în parte și pentru noi toți ca societate.
Așadar din nou la dans !