Am spus la un moment dat chiar chiar aici ca este dreptul nostru cetatenesc de a spune NU, tare răspicat si cu pumnul ridicat, oricărui lucru care contravine propriilor noastre convingeri. Manifestam atunci o anumita apatie şi neîncredere faţă de posibilitatea ca noi ca şi popor sa ne regăsim această voce civică. Iată însă că România, aşa cum ştim, este mereu surprinzătoare.
Politicul şi administraţia se află într-o interdependenţă evidentă pentru oricine fie el cercetător în domeniu, politician sau simplu cetăţean. Forţa cu care însă acestea se impun în viaţa noastră de zi cu zi este dată în mod cert de legitimitate, adica de recunoaşterea majorităţii cetăţenilor a dreptului unei forţe politice de a guverna. Parafrazându-l pe Thomas Jefferson putem spune ca oamenii nu ar trebui să se teamă de guvernele lor, ci guvernele ar trebui să se teamă de cetăţeni, în acest mod s-ar păstra neîntinat echilibrul democratic între puterile statului.
Ce se întâmplă însă când conexiunile cu vocea poporului sunt retezate, când prinşi în Olimpul guvernării cei aleşi îi uită pe alegători ? Cred că în acest caz oamenii se întorc instinctual în agora, în forum, în piaţa mare sau oricum alegem să-i spunem. Democraţia a pornit de acolo la fel şi libertatea cuvântului, iar atunci când nici politicul, nici sindicatele nici organizaţiile non guvernamentale nu mai sunt considerate drept purtatoare sincere ale mesajului celor multi, atunci vocea lor prinde curajul de a-şi striga of-ul în acest loc.
Ne întrebăm poate fiecare de ce în România lui 2012 avem nelinişte socială. De ce noi, cei care purtăm resemnarea miortitică în suflet, ne-am trezit astăzi că aveam atâtea de spus şi totuşi am tăcut? Cine câştigă sau ce se câştigă din toată această reverie în mijloc de iarnă blândă?
Cred că cel mai mare câştig îl avem noi cetăţenii, redescoperind faptul că avem dreptul să vorbim liber, să cerem fără nicio teamă ca demnitatea, umanitate, dreptul la o viaţă decentă să ne fie respectate. Sigur pentru noi pare ceva exotic să ajungem să cerem astfel de lucruri, însă în statele cu democraţii consolidate societatea civilă este în permanenţă pulsantă, reactivă, prin simplii cetăţeni, la orice tentativă de deturnare a drepturilor şi libertăţilor câştigate.
Această ieşire din ignoranţă este, în opinia mea, un prim semn că trecerea acelor profetici 20 de ani necesari pentru construcţia democraţiei nu a rămas fără ecou în idilicul spaţiu dintre Carpaţi, Danubiu şi Marea Neagră. În timp nădăjduiesc ca păguboasa zicală “capul plecat sabia nu-l taie !” să se transforme în piepturile noastre în “decât să traiesc în genunchi mai bine mor în picioare.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu