13 iul. 2009

Drumul amintirilor (I)

Rareori îţi dai seama de adevărata valoare a unui lucru cât timp acesta nu îţi lipsește.
Ştiu că sună banal, sec, pseudo-filosofic şi degradat de uzual. Nu contează! Atât timp cât este perfect adevărată şi intim rezonantă această afirmaţie poate fi folosită fără ezitare, fie şi numai într-un dialog cu tine însuţi. Este poate primul gând legat pe care îl mai ai în momentul în care realizezi că a fost pus punctul final (unui capitol din viaţă, unei relaţie, unei stări de fapt etc.) şi simţi cum mii de ace îţi împung retina în acelaşi timp în care miliarde de furnicuţe îţi invadează subit tot trupul.
Nu de puţine ori mi-am repetat sintagama sus aminitită şi tot de-atâtea ori am uitat-o, căzând mereu pradă iluziei eternităţii.
De curând am dat curs unei invitaţii la o nuntă. Un bun prieten, un camarad adevărat s-a hotărât să-şi pună capăt "fecioriei" şi m-a invitat să cinstim pentru asta. Aşadar într-o vineri, după o noapte "licenţioasă" cu prietena mea (în sensul că am ajutat-o să-şi pună diacriticele la lucrarea de licenţă), un pic buimac, m-am urcat la volan şi am pornit din Bucureşti spre locul fericitului eveniment.
Ştiam drumul perfect. Îl străbătusem în fiecare sezon, cu maşina sau cu trenul, singur sau însoţit, fie noaptea, fie ziua, pe ploaie sau pe ceaţă, pe ninsoare sau pe polei, pe arşiţă sau pe vreme numai bună de călătorit. Afară poate de vreun eveniment rutier nimic nu avea să ma surprindă, sau cel puţin aşa credeam. Însă odată ce am trecut de Ploieşti o avalanşă de amintiri s-au înghesuit pe scaunul din dreapta mea. Mai vechi sau mai noi erau toate decise să mă însoţească până la destinaţie.
Eram din nou în Gara de Vest. Aşteptam acceleratul de 8 fără. Era frig şi eram cu Pic şi cu parinţii noştri. Lângă noi câteva genţi buhăite stăteau să crape. Haine, ouă, sniţele, cozonaci, încălţări, vin, ciorbiţă şi multe alte bunătăţi pe care două mâini grijulii le pregătiseră "pentru copilaşi că tare departe pleacă săracii." Desi ajungeam întotdeauna la limită în gară de fiecare dată priveam cu disperare şinele "uff...nu mai vine odată". Şi venea. Trosnind şi păcănind din toate încheieturile, evident oprea mai departe de noi şi dăi şi fugi "ăla e vagonu' doi? la doi avem nu?". Urcam transpiraţi gata. Cu biletul în mâna ne zbăteam să ajungem la compartimentul nostru. În spate, tata aducea preţioasele bagaje. Pupături. "Drum bun, să ne sunaţi când ajungeţi". Zâmbete jumătate vesele la noi, jumătate triste la ei. "Hai ca ramâi în tren, ne auzim!". Dadeam bună dimineaţa, aşezam genţile şi ma înţelegeam din priviri cu Pic "povestim pe la Braşov". Trenul pleca şi noi cădeam seceraţi de o dulce toropeală.
"BIIIIIIIIIPPPPP" mă sună un cretin, mă încadrasem greşit şi i-am tăiat faţa în rond (deci nu era el cretinu' !). Treceam deja de gara din Braşov şi căutam ieşirea spre Târgu Mureş.


Un comentariu:

  1. si continuarea? hai ca inceputul mi a placut...mai vreaaaauuuuuuuuu:P

    RăspundețiȘtergere