O lume perfectă ar însemna, printre altele, probabil şi o lume făra compromisuri. Dar cum cu lumea perfectă s-a cam terminat de când cu Eva şi faza cu mărul, suntem cu toţii nevoiţi să gustăm din fructul compromisului.
Îl savurăm integral când ne este poftă justificându-ne că aşa e în viaţă, scopul scuză mijloacele. Îl dezavuăm însă şi-i judecăm, pioşi fiind, pe cei care cedează şi muşcă, înfometaţi poate, o bucăţică din el. Zâmbeşti...da...dar ştii bine că toţi am făcut asta cel puţin odată în viaţă.
Uneori este atât de simplu, atât de comod să întindem mâna şi să ne desfătăm cu pârdalnica poamă încât devine uşor un stil de viaţă. Alteori furăm câte o îmbucătură pe ascuns, crezând că nu ne vedem nici noi cand rupem o cojiţă zemoasă. Bineînţeles sunt şi situaţiile când inevitabil viaţa şi mai ales cei mai buni prieteni îţi bagă pe gât compot de mere ca să te vitaminizeze şi să te vindece de anemie sufletească şi alte slăbiciuni zise în popor şi muiereşti.
Eh da şi se mai întîmplă cred...rar ce-i drept...şi abia după 40 probabil...să rezistăm cu stoicism şi să molfăim doar curmale, stafide, seminţe de conştiinţă şi alte chestii confiate gandindu-ne ce bune erau ionatanele la vremea lor.
Şi-apăi de la Recea la Turda n-ai timp nici să realizezi că destinaţia ta defapt e Luna. Şi că timpul curge flegmatic şi nesimţit (pe nesimţite am vrut să zic).
Era un sfârşit de noiembrie plăcut în Fildu Sălajului. Era un iz de iarnă, lin. Mâncasem pâine făcută la vatră cu lapte de bivoliţă, încălzit pe plită. În casa bătrânească cu pereţii încărcaţi de ştergare şi străchini de sărbătoare viu colorate, erau două paturi înalte pline cu perine tari şi acoperite de plăpumi groase. Nu era TV, radio nici, semnalul se terminase la gară. Eram eu şi ea. Prieteni de când umblam cu cheia de gât şi scriam compuneri în "caiet la doamna". Ea ardeleancă după mamă eu după nevoi. Mă invitase de ziua mea, la bunicii ei. Nu era cald, nici rece nu era. Mirosea a vise vechi şi a dorinţe noi. Am povestit, am râs, ne-am văitat singuratăţile din cuplu şi-am dormit somnul greuceanului.
Am plecat în ziua de Sant Andrei mai încărcat decât de acasă:picioici, zacuscă, slană, pită....merinde pentru o săptămână la Cluj. Am plecat doar pentru că mergeam la Alba, de 1, pentru prima dată în viaţă. Nu m-aş fi lăsat altfel întors din veşnicia satului.
85 de ani de la Marea Unire. Ultima paraadă a lui nea Nelu în funcţie. Soare, lume, mascaţi, taburi,baloane, Hercules, drapele,vibranta catedrală, Furdui Iancu, colegul meu şi vărul lui, nenumarate restaurante şi cluburi, pălincă, pălincă şi Mândră floare trandafiiiirrr...
...şşşşşzzzzchhhh radio-ul maşinii rămas fără semnal îmi şterge zâmbet-ul într-o secunda.
Trecusem de punctul de întâlnire, oare unde aş putea să întorc ?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu